Ziua Marii Uniri de la 1918 și discursul lui Iuliu Maniu

La mulți ani România!
La mulți ani Români!

1 Decembrie! Astăzi sărbătorim 99 de ani de la Marea Unire din 1918.

În această zi de mare sărbătoare națională avem obligaţia morală de a ne îndrepta atenţia asupra acelor oameni care şi-au riscat viața și libertatea pentru idealul românesc. Iar dacă vorbim despre idealul românesc și despre de Unire, nu putem să nu evocăm cu respect și recunoștință personalitatea unuia dintre cei mai prestigioși oameni politici din istoria României: Iuliu Maniu.

Sfinxul de la Bădăcin, cum mai era numit Maniu datorită moralității sale impecabile, a fost însărcinat de către Consiliul Naţional Român să organizeze Adunarea de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Tot Maniu a fost cel care a îndeplinit misiunea de a rezolva problema atitudinii guvernului maghiar de la Budapesta vizavi de adunarea de la Alba Iulia.

În acest scop, Iuliu Maniu s-a deplasat la Budapesta pentru a se întâlni cu Oskar Jaszi – ministrul minorităţilor. În cadrul unei vizite la Bădăcin, Jaszi l-a informat pe Maniu că miniştrii social-democraţi, împreună cu ministrul de interne – contele Teodor Batthany, au cerut că Maniu să fie imediat arestat şi trimis în judecată pentru înaltă trădare.

Pe 15 noiembrie, sesizând că maghiarii nu doresc să cedeze teritoriile locuite de români, Iuliu Maniu a pus capăt unui mileniu de suferinţă răspunzând tranșant, prin două cuvinte, la întrebarea lui Oskar Jaszi „în definitiv ce vor românii”: „Desfacere totală”.

Deoarece a refuzat să semneze o declarație de fidelitate față de Regatul Ungariei, Iuliu Maniu a fost trimis pe front în mai 1915. Aceasta a fost o răzbunare personală a primului-ministru austro-ungar, István Tisza. În calitate de jurist-consult al Mitropoliei de la Blaj, Iuliu Maniu era scutit de la efectuarea serviciului militar. În plus, având deja 42 de ani, Maniu depășea vârsta maximă de recrutare (40 de ani).

În timp ce transilvănenii, în alegeri pe circumscripţii, îşi desemnau pe cei 1228 delegaţi care să meargă la Alba lulia, condiţiile de anarhie ale imperiului se abătuseră şi peste românii din Bucovina care au fost nevoiţi să ceară ajutorul guvernului român de la laşi care a hotărât să şi trimită trupele sub comanda generalului Zadig, lansându-se următoarea proclamaţie:

„Răspunzând la chemarea Consiliului naţional bucovinean, armata română a păşit pe pământul ţării marelui Voievod Ştefan… Trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea si sprijinul lor pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute de dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor…”

Preşedintele Consiliului Naţional Român din Bucovina, lancu cavaler de Flondor, a convocat pentru 28 noiembrie 1918 Congresul general şi a hotărât unirea Bucovinei cu România.

„Astăzi, când una din puterile contractante, Austria, s-a prăbuşit sub greutatea păcatelor şi crimelor ei seculare, noi, urmaşii băştinaşilor acestei ţări, ajunşi stăpânii deplini pe hotărârile noastre, declarăm actul de cesiune de la 1773 nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia fusese ruptă…”

Fruntaşii Consiliului Naţional Român în frunte cu Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, episcopul Iuliu Hossu, în dezbaterile ce aveau loc, în acele zile măreţe, au luat hotătârea ca armata română să nu fie chemată în acele momente de prăbuşire a imperiului asupritor pentru ca să se poată dovedi lumii întregi voinţa neviciată de UNIRE CU ŢARA, izvorâră din principiul liberei autodeterminări, pe baza dreptăţii istorice şi etnice.

Aceasta prefigura pasajul din scrisoarea preşedintelui Franţei Alexandre Millerand (1920-1924) trimisă „Comisiunilor de Delimitare a frontierelor” prin care preciza: „…O stare de lucruri chiar milenară nu merită să dăinuiască când ea este recunoscută contrară justiţiei…”

Iar Iuliu Maniu cu judecata lui logică va completa după aceea:

„… Noi nu suntem vinovaţi, precum nu e vinovat nici însuşi poporul maghiar, de altfel foarte vrednic şi foarte patriot, dacă înaintaşii lor, ca popor de stepă, s-au aşezat pe şesurile Dunării şi ale Tisei, şi că în timp de o mie de ani nu au putut să înstăpânească, nici social, nici etnograficeşte, văile şi munţii din apropierea acelor şesuri…”

Ziua Marii Uniri de la 1918

Pentru „înfiinţarea statului liber şi independent”, ţăranii români au început să sosească la Alba lulia încă din ziua de 27 noiembrie iar în ziua de 1 decembrie o masă imensă încolonată şi-a făcut apariţia, pe sub poarta lui Mihai Viteazu, în Cetate, pe platoul execuţiei, în imediata apropiere a locului de supliciu unde au fost traşi pe roată Horia şi Crişan.

Marea Unire s-a realizat într-o zi de duminică, prin urmare, a început cu celebrarea Sfintei Liturghii. După Liturghia de la ora 7 dimineaţa oficiată de ierarhii celor două biserici, cei 1.228 de reprezentanţi ai românilor s-au adunat în sala mare a Casinei Militare din Alba Iulia, iar cei aproximativ 100.000 de români aşteptau afară, pe Câmpul lui Horea, venirea oratorilor care să le prezinte Actul Unirii.

La ora 10 dimineaţa pe întreg teritoriul locuit de etnia românească au început să bată clopotele pentru a vesti măreaţa hotărâre ce se va lua în acea zi de către reprezentanţii ei.

Şi, în sunetul clopotelor catedralei de la Alba Iulia, a apărut Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român, care a declarat:

„Noi care am fost puşi de lumea noastră în fruntea afacerilor, am aflat momentul psihologic sosit pentru a anunţa duşmanilor noştri de secole cum că noi preluăm imperiul (administraţia) peste toate ţinuturile locuite de românii din Transilvania şi Banat… Venim înaintea voastră ţinând cont de mandatul vostru şi declarăm că poporul român este matur, îşi cunoaşte chemarea sublimă în lumea civilizată… Consiliul Naţional Român îşi depune mandatul în mâinile naţiunii române. Acum voi reprezentanţi ai poporului sunteţi chemaţi să spuneţi cuvântul”.

După ce a numit ca notari pe Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar ca raportor al Comisiei pe dr. Ion Suciu, au fost validate mandatele delegaţiilor, s-a propus componenţa Marii Adunări Naţionale:

  • Preşedinţi: George Pop de Băseşti şi episcopii loan I. Papp şi Demetriu Radu;
  • Vicepreşedinţi: Teodor Mihaly, Ştefan C. Pop şi Ion Fluieraş;
  • Secretari: Alexandru Fodor, Sever Nicolae, Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, losif Ciser, Ionel Pop şi George Crişan.

George Pop de Băseşti, tribunul memorandist, ca preşedinte al Marii Adunări Naţionale a subliniat printre altele:

„… la locul acesta sfinţit de sângele marilor noştri martiri v-aţi adunat si D-voastră, ca să sfărâmaţi fi cătuşele robiei noastre seculare şi să decidem ca un popor liber asupra sorţii noastre…”

Pamfil Şeicaru, în descrierea zilei Marii Uniri, zugrăvind portretul „omului zilei” ne prezintă astfel derularea evenimentului:

„Precedat de Ştefan Cicio Pop şi Theodor Mihaly, şi-a făcut apariţia Iuliu Maniu. După un moment de tăcere, reprezentanţii celor două Biserici – ortodoxă şi unită – s-au ridicat în picioare dând semnalul aplauzelor  şi aclamaţiilor. Era o spontană şi unanimă recunoaştere a operei realizată de Iuliu Maniu, ca şef suprem al revoluţiei naţionale. Ştiuse să utilizeze lucid şi cu tact desăvârşit momentele favorabile aspiraţiilor poporului român, evitând să provoace reacţia desperării ungurilor…

Cu aerul unei simulate dezolări, după ce a respins şi propunerea de independenţă a Transilvaniei într-o confederaţie danubiană, Iuliu Maniu profund mâhnit că venea prea târziu deoarece Partidul Naţional Român îşi exprimase voinţa asupra separării complete de Ungaria şi unirea cu România şi nu mai putea reveni asupra acelei solemne deciziuni fără să-şi piardă legitimitatea reprezentării naţiunii române, care în unanimitate vroia Unirea… Oscar Jaszi nu a mai găsit nici un argument pe care să-l opună impecabilei logici a celui ce reprezenta, în acele momente, poporul român şi voinţa lui naţională. Tactica lui Iuliu Maniu s-a verificat justă în desfăşurarea evenimentelor.„

Fragmente din discursul lui Iuliu Maniu

„Dacă privim îndărăt la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. In aceste momente solemne ne vom purta vrednici de timpurile pe care le trăim. Vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră…

Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor românilor, îndeosebi noi, românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept să cerem această unire fiindcă aci la noi este leagănul românismului… Cine poate să conteste fiinţei noastre naţionale dreptul de a-si croi singură soarta, de a se conduce ea însăşi şi de a-şi constitui un singur trup când sufletul îi este unul singur şi întreg?

Însuşirile specifice cu care contribuie neamurile la înmulţirea civilizaţiei, nu se pot afirma şi dezvolta sub o stăpânire străină şi divizată. Este nevoie de o cârmuire conştientă, unitară şi specifică. Datoria noastră este să fondăm statul naţional dacă nu vrem să fim acoperiţi de dispreţul lumii civilizate… Pentru ca intrigile duşmanilor noştri să amuţească, în proiectul de rezoluţie am precizat principiile de cari ne vom călăuzi.

Noi considerăm realizarea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti, vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi cetăţenilor. Nu vrem ca din oprimaţi şi asupriţi să devenim oprimatori şi asupritori. Nu răpim individualitatea etnică a neamurilor conlocuitoare, ci fiecare om este liber să-şi aleagă limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa sa particulară cât şi în legătură cu viaţa de stat. Nu vrem să sugerăm puterea nimănui, aşa cum a fost şi în vrednicia noastră şi nu vrem să istovim forţele altora.

Sarcinile ce ne revin la vremi atât de grele nu le vom putea presta fără ca cetăţenii să aibe putinţa desfăşurării maxime a forţelor lor, deoarece libertăţile interne ale cetăţenilor trebuie să crească în raport direct cu sforţările externe ale statului. Nu se poate spera ca cetăţenii fără drepturi şi ţinuţi în întuneric sufletesc şi în mizerie socială, să devie stâlpi siguri ai unui stat modern, deplina libertate şi egala împărtăşire în puterea de stat a cetăţenilor este singura bază solidă a dezvoltării unui stat.

Toţi cei de faţă suntem de obârşie ţărănească. Tot ce avem înaintea noastră, în haine negre şi cu frunţiluminate, a ieşit din popor. O preocupare constantă a politicii noastre a fost făurirea unei sorţi mai bune aţăranului român, care este pătura socială cea mai puternică a neamului. Reforma agrară este menită săpotenţeze producţia şi să niveleze păturile sociale. Una din silinţele noastre ne îndeamnă să promovămindustria indispensabilă pentru un stat modern. Cerem ca pe viitor să se evite conflictele cu arma şi să se instituie un juriu internaţional care să limpezească chestiunile în litigiu. în locul suveranităţii rigide aplicate, trebuie să se înfăptuiască o frăţietate universală.

Trimitem frăţească închinare bucovinenilor liberi si uniţi cu România si salutări popoarelor cari au dărâmat imperiul Habsburgic. Deodată cu propunerea proiectului de rezoluţie aducem omagiile noastre diplomaţiei iscusite a Antantei şi mulţumirile noastre armatelor ei victorioase.”

Un fapt deosebit de important în acest discurs al lui Iuliu Maniu a fost propunerea ca să se „instituie un juriu internaţional care să lămurească chestiunile în litigiu… să se înfăptuiască o frăţietate internaţională”, sugestie ce a prins consistenţă în „Liga Naţiunilor” şi apoi în „Organizaţia Naţiunilor Unite”, foruri fără de care nu este posibilă garantarea păcii în omenire. Această clarviziune generală a pus-o în aplicare în pactele regionale pe care Ie-a iniţiat, după cum vom vedea.

Printre vorbitorii de la Alba Iulia, de la tribuna Adunării, a declarat următoarele şi social democratul Iosif Jumanca:

„… Noi zicem că acolo unde ţi-e patria, acolo să-ţi creezi fericirea vieţii tale. Şi noi n-avem teamă că poporul muncitor român care a rupt acum cătuşele unei robii seculare, nu va avea destulă putere ca şi în România Mare să-şi asigure drepturile la o viaţă liberă. Când aderăm la unire, nu o facem numai pentru că în interiorul nostru există simţul acesta, ci şi din convingerea fermă şi conştiinţa clară că prin postulatele luate în rezoluţia prezentată sunt asigurate toate celelalte garanţii pentru democratizarea României…”

Vasile Goldiş, referentul Consiliului Naţional, într-o magistrală alocuţiune a subliniat importanţa neamului românesc

„zămislit din necesitatea imperiului român de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare… după 18 veacuri hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziune aproape milimetrică, sunt tot aceleaşi frontiere, cari sunt resemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian însă răscolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a rândul de nesaţiul hrăpitorilor duşmani. Românii, adevăratul şi itimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană au  consideraţi străini şi sclavi pe pământul lor strămoşesc.

Suflul de libertate din Franţa a pătruns şi în munţii noştri, însă când am încercat să creem întocmirile lumii noi, oprimatorii noştri s-au înfrăţit cu împăratul pe care-l detronaseră şi pentru care vărsasem sângele nostru la 1848, au unit cu forţa Ardealul nostru cu ţara Ungurească şi printr-un constituţionalism fals şi mincinos ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic.

Politica de extirpare si prigoană a statului ungar a culminat în timpul războiului mondial, când sutele de mii de români luptau sub steag vitreg, însă fraţii şi părinţii ostaşilor erau târâţi în lagăre de internare şi temniţe, presa ne-a fost sugrumată, şcoala închisă, adunările bisericeşti puse sub control şi se urzeau planuri diabolice de distrugere politică… şi ne pregăteau mormântul…

Crezul Apusului luminat a fost eliberarea naţiunilor pentru interesul lumii… liberarea naţiunii române înseamnă unirea tuturor românilor într-un singur stat care este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Unirea tuturor românilor într-un singur stat, numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiunei ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii”.

După această cuvântare a lui Vasile Goldiş, el a citit şi „Rezoluţia Marii Adunări Naţionale” referitoare la unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, prezenţi prin reprezentanţii ei la Alba lulia.

Rezoluţia a fost votată în unanimitate, şi, la scurt timp, vor adera la ea toate naţionalităţile conlocuitoare.

„Fraţilor,

Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte prin poporul săucredincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri… Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare,una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ţara-Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric vă vesteam – va învinge dreptatea!

Vă arătăm că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea.

Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam, cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumina cu binecuvântare. (în acel moment urca soarele de sub norii ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulţimea erupând într-un entuziasm înflăcărat, întrerupând câteva momente cuvântarea.) Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru împlinire dumnezeieşti – mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi si să audă ce auziţi voi si n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd si urechile voastre fericite că aud.

Văd ziua întregirii neamului şi adu bunăvestirea dreptăţii Lui. Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi care aţi pecetluit pe veci Unirea cu ţara-Mumă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: şi eu am fost la Alba lulia. Fiii fiilor noştri au fost la Alba lulia. Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese, a neamului nostru. De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului Său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi grea a veacurilor:

DREPTATEA TA, DOAMNE,

E DREPTATE ÎN VEAC

Şl CUVÂNTUL TĂU ADEVĂRUL

Dreptate si adevăr la temelia României întregite.

Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu!

Pe pământ pace! Ziua învierii să ne luminăm popoare!”

Alexandru Vaida Voievod a propus o listă cu 130 membri ai Marelui Sfat al ţării care a fost întregită cu 20 de socialişti, cu arhiereii, prepoziţii capitulări, vicarii, arhimandriţii şi protosinghelii celor două biserici din Transilvania, şi care având atribuţia să dezbată problemele politice şi să legifereze până ia întrunirea Constituantei tuturor românilor.

Pe biroul Marii Adunări, Gheorghe Pop de Băseşti şi-a depus mandatul, primit în 1910 de la Partidul Naţional, declarând că şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti a fost prima victimă dintre Ctitorii României, asasinat de o bandă de secui, la o lună după înfăptuirea Marii Uniri.

Au mai urmat şi alte exterminări ale Ctitorilor României, dar acestea s-au petrecut după împlinirea a 3 decenii de la Unire, acestea fiind făcute de cei ce s-au pus în slujba cotropitorului comunist venit de la răsărit.

Pe data de 2 decembrie 1918 Sfatul Naţional a ales Consiliul Dirigent format din 15 persoane:

  • Iuliu Maniu, preşedinte şi cu afacerile interne;
  • Alexandru Vaida Voievod, cu probleme externe şi cu presa şi propaganda;
  • Victor Bontescu, delegat cu Agricultura şi Comerţul;
  • Romulus Boilă, cu departamentul Comunicaţiilor;
  • Aurel Vlad, la Finanţe;
  • Ştefan C. Pop, la Război;
  • Aurel Lazăr, la Justiţie;
  • Emil Haţeganu, codificator la secţia juridică, împreună cu Ion Suciu şi Ion Fluieraş;
  • Ca miniştri fără portofolii au fost numiţi: Octavian Goga, Vasile Lucaci, Vasile Goldiş, Valeriu Branişte;
  • Ca secretar: George Crişan.

Sediul Consiliului Dirigent a fost fixat la Sibiu. Sfatul ţării a ales delegaţia care să înmâneze Regelui Ferdinand Actul Unirii votat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Sursa:  CICERONE IONIŢOIU – Viața politică și procesul lui Iuliu Maniu – Vol.1, București 1997

Campania „Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu”

„Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu” este una dintre campaniile pe care le promovez și la care am contribuit. A fost demarată de preotul Cristian Borz, paroh al bisericii greco-catolice din Bădăcin și popularizată pe facebook, în presa scrisă și cea audio-vizuală.

În ultimii 15 ani nu s-a scăpat nicio ocazie în a atrage atenţia asupra situaţiei grave în care se află Casa Memorială Iuliu Maniu. Deși primarul comunei Pericei, domnul Boncidai Csaba, spune că nu este convins de eficiența alocării de fonduri, mulți dintre noi nu am putut să ne resemnăm cu ideea că vom pierde o bucată din identitatea noastră națională: sute de donatori au sărit în ajutorul echipei de proiect dar, din păcate, banii strânși nu au fost suficienți pentru a reabilita întreaga casă.

În vara anului 2016 am trimis peste 100 de scrisori administrației locale și centrale, printre destinatari aflându-se primarul comunei Pericei – domnul Boncidai Csaba, președintele Consiliului Județean – domnul Traian Marc, prefectul județului Sălaj – Marin Nițu, primul-ministru Dacian Cioloș și președinte României – Klaus Iohannis. Aproape toate scrisorile pot fi citite în secțiunea Scrisori sau pe blogul meu. Am purtat numeroase discuții pe această temă cu diferiți directori, deputați, senatori și miniștri. Scuza oficială: nu există bani!

Reabilitarea conacului ar permite redeschiderea muzeului “Iuliu Maniu” și a unui centru cultural destinat tinerilor. Parohia greco-catolică derulează de 10 ani proiecte culturale cu tinerii. Reabilitând Casa Memorială Iuliu Maniu, tinerii vor putea studia și înțelege evenimentele istorice, vor ști să aprecieze la adevărata valoare sacrificiile celor care au scris cu propriul sânge istoria României.

Iuliu Maniu a fost unul dintre marii oameni politici pe care România i-a avut și este datoria noastră să lăsăm moștenire urmașilor această mică bucată de istorie.

Doritorii pot să sprijine acest proiect:

Conturile unde pot fi făcute donațiile

Lei: RO22 RZBR 0000 0600 0208 5400
Euro: RO18 RZBR 0000 0600 0289 9205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com

– deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj – Cod SWIFT: RZBRROBU
Titularul contului: Parohia Greco-Catolică Badacin
Scopul: Donație pentru Casa Memorială Iuliu Maniu

Vă mulțumesc pentru suport!

Comparație între Casa Memorială Iuliu Maniu și Casa Memorială Konrad Adenauer

Iuliu Maniu și Konrad Adenauer

România a fost binecuvântată și a avut o personalitate la fel de mare – poate chiar mai mare: Iuliu Maniu. Într-un alt articol am încercat să fac o paralelă între Casa Memorială Konrad Adenauer și Casa Memorială Iuliu Maniu. Și chiar între destinele celor doi oameni politici. Iar pentru că o imagine face cât 1.000 de cuvinte, vă las în compania unor imagini care prezintă fidel dimensiunea… represiunii. Articolul poate fi găsit AICI

Despre Iuliu Maniu pe scurt

Carte de vizită în limba franceză: Iuliu Maniu – președinte al Consiliului de Miniștri

  • n. 8 ianuarie 1873
  • era numit Sfinxul de la Bădăcin datorită moralității ireproșabile
  • greco-catolic
  • născut într-o familie numeroasă: 3 frați și 5 surori
  • provenea dintr-o familie de magistraţi, personalităţi de înaltă cultură, care şi-au legat numele de lupta pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal
  • studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896
  • și-a început activitatea de avocat la Blaj
  • debutează în activitatea politică încă din vremea studenţiei, devenind membru al Partidului Naţional Român în 1891, la vârsta de 18 ani
  • a avut un rol important şi în acţiunea memorandiştilor din perioada 1892 – 1895: împreună cu Pompiliu Dan a redactat manifestul „Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească
  • în 1897, la vârsta de numai 24 de ani, este ales în Comitetul de conducere al PNR
  • a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta
  • a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria
  • în iunie 1915 autorităţile maghiare au decis să fie încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front
  • a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat
  • a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania
  • pe 14 noiembrie 1918 a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
  • s-a numărat printre organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României
  • pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.
  • la 9 august 1919 conferinţa Naţională a PNR l-a ales în funcţia de preşedinte al partidului pe Iuliu Maniu
  • nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept
  • președinte al partidului Național Țărănesc (1926-1933 și 1937-1947)
  • de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933
  • pe plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor româno-ungare
  • deşi la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie.
  • pe 25 noiembrie 1937 a fost încheiat Pactul de neagresiune electorală între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, la care au aderat Gheorghe I. Brătianu şi Constantin Argetoianu.
  • s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român
  • 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.
  • după eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940
  • începând cu 1940, a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu
  • a fost unul dintre artizanii loviturii de stat de la 23 august 1944
  • după 23 august 1944 a luptat împotriva preluării țării de către comuniști
  • s-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației
  • a obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.
  • în urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947
  • prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, era condamnat la închisoare pe viață
  • s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet
  • cadavrul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *