Vorbește Maniu! – de Corneliu COPOSU

Textul de mai jos a fost scris de Corneliu Coposu și publicat în „România Nouă” la 23 mai 1936. În mediul virtual nu am găsit acest articol, înclin să cred că este o altă primă-apariție.


…Și-au tremurat stăpânii lumii,

La glasul blândului profet …..

(Vlahuță)

Privirile îngrijorate ale țării sunt îndreptate spre Bădăcin. De acolo se așteaptă mântuire.

Mulțimile însetate după adevăr și dreptate pândesc nerăbdătoare, de multă vreme, semnalul. Dar d. Maniu a dovedit, nu o dată, că prețuiește, mai mult decât oricine, tăcerea.

Pe vremuri, s-a retras din fruntea țării, fără să simtă nevoia de a face cunoscute motivele cari i-au determinat acest gest. Țara era nedumerită. Și conducătorul tăcea: închis între convingerile-i nestrămutate: „Mutul de la Bădăcin“.

D. Maniu are o credință, de la care nu s-a abătut și nu se va abate niciodată; o credință statornică, săpată în marmora dreptății, ca albia unui izvor. Și cuvântul lui e apa cristalină a izvorului, care oglindește fidel realitățile de deasupra.

Împrejurări nefirești au stăvilit izvorul. Și d. Maniu și-a impus tăcere. Dar țara îngrozită de tăcerea de rău-prevestitoare care strigă se întreba neliniștită: – Unde este d. Maniu? – De ce nu vorbește d. Maniu? Tăcerea răscolește sufletele.

D. Maniu știe aștepta cu seninătatea olimpiană a omului încrezut în biruință. Așteaptă ca experiența chinuitoare să-i confirme prevederile.

Evenimentele ce s-au precipitat în ultimul timp ne îndreptățesc să credem că teza dlui Maniu a fost confirmată. Ceasul hotărâtor a sosit și conducătorul trebuie să vorbească. Și va vorbi. Aspru și hotărât. Ca un părinte bun al patriei ce trece prin grea cumpănă.

Duminică, la Timișoara, vocea metalică a Sfinxului va cutremura sufletele românești… Pe răbojul vremii, țara care așteaptă, gata oricând, cu credința fecioarelor din evanghelie, cuvântul izbăvitor, – încrestează un moment istoric. Steagul partidului național țărănesc se ridică falnic deasupra metropolei bănățene.

În pustiul vieții noastre politice, răsună dangăt de clopote; clopotele învierii cari ne aduc o veste mare: Vorbește taciturnul de la Bădăcin…

Torentul năvalnic și-a depășit alvia, a măturat stavilele și curge prăpăstios. Și va surpa maluri, va sfărâma stâncile, munții ce-i stau în drum, în drumul dreptății. Oglindind, în adâncul valurilor, albastrul cerului de sus…

de Corneliu COPOSU – „România nouă“, IV, nr. 110 1936, din 23 mai 1936, p.1

Pe aceeași temă

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *