O colaborare politică model: Iuliu Maniu – Ion Mihalache

“Datoria noastră și sentimentele noastre comune de gratitudine pentru marii noştri înaintași ne-au obligat să aducem în amintire o mare figură de ordin politic a României interbelice.

Ion Mihalache a intrat în istorie ca figură expresivă a revendicărilor țărănești, în momentul în care populația României era în proporție de 85% compusă din țărani. Acești țărani care în trecutul istoriei au suportat toate avatarurile, care au fost chinuiți, care au fost persecutați și oprimați, cărora nu li s-a putut realiza visul secular de a avea pământ, acești țărani, prin suferințele lor, prin eroismul cu care au contribuit la independența și la integritatea României, aveau dreptul la o reprezentanță.

Trebuie să-ți mărturisesc, domnule Maniu, că și de data aceasta ai avut, ca întotdeauna, dreptate

Ion Mihalache – 26 iunie 1940

Această reprezentanță, la revoluția din 1848 a întruchipat-o Simion Bărnuțiu, în cele 14 puncte pe care le-a citit în Catedrala de la Blaj, la 16 mai 1848. Acolo era schița unui program politic care în primul rând întruchipa emanciparea țăranului român.

În componența Transilvaniei, care atunci era integrată în monarhia habsburgică, elementul țărănesc reprezenta mai mult decât în România Veche, 98% din populație. Deci pentru acești numeroși țărani din Transilvania, Programul în 14 puncte al lui Simion Bărnuțiu prevedea condițiile de emancipare, de libertate și de existență decentă.

Aproape o jumătate de secol mai târziu, marele gânditor Constantin Dobrescu Argeș, fără corespondență directă cu Transilvania ocupată de străini, a inițiat primul Program sistematic al mișcării țărănești de la 1893. În 1895 acest program a fost definitivat.

Dacă cercetătorul istoric analizează atent cele două programe, Programul de la 1848 al lui Simion Bărnuţiu și Programul de la 1895 al lui Constantin Dobrescu Argeş, va sesiza corespondenţa lor, faptul că aceleași prevederi sunt cuprinse în niște paragrafe cu caracter politic care urmăreau în realitate același ideal, — emanciparea țărănimii române — și propuneau mijloace eficiente pentru a-i ridica acesteia nivelul și pentru a repara nedreptățile trecutului.

Exponentul cel mai fidel al revendicărilor ţărăneşti dinainte de primul război mondial a fost Ion Mihalache, a cărui genialitate s-a văzut încă din proaspătă tinereţe, determinând alegerea lui în fruntea învățătorilor din România, întruniţi în cea mai complexă și cea mai puternică asociație de la începutul secolului nostru.

Ion Mihalache a avut cinstea să fie delegat de învățătorimea din România ca să exprime omagiul acestei categorii la înmormântarea lui Spiru Haret.

În timpul războiului de întregire, Ion Mihalache, care era ofiţer de rezervă, a fost mobilizat împreună cu fratele lui, Dumitru, care a și murit ca erou pe câmpul de luptă. Ion Mihalache s-a încărcat de glorie obţinând cea mai înaltă decoraţie de război, Ordinul Mihai Viteazul, în calitate de căpitan de rezervă al Armatei Române.

În timpul luptelor din Moldova, Ion Mihalache și cu prietenii lui, — pentru că din generaţia lui aproape fără excepţie au luptat pe front și mulţi şi-au dat viaţa pentru întregirea ţării —, acolo în pauzele dintre asalturi, s-a născut de fapt Partidul Ţărănesc, și a fost elaborat programul sistematic al Partidului, care avea să fie publicat în 1921.

După întregirea României, cele două partide puternice și populare, Partidul Naţional din Transilvania și Partidul Ţărănesc din România Veche, în mod public au hotărât să colaboreze, fiindcă programele lor erau similare, obiectivele lor erau certe. Sigur că poziția politică postbelică a determinat divergenţe, însă fuziunea s-a făcut în 1926, dând naștere celui mai mare partid nu numai din România ci şi din Sud-Estul european (în opoziție cu partidul comunist, care la ora “dezrobirii” de către armata sovietică nu avea decât un corp minim de militanți activi.

Iuliu Maniu, care avea rutina parlamentară ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, unde a pledat pentru interesele naționale începând cu anul 1907, a avut în atenție, în permanență și problemele țărănești. Apropierea dintre concepția sa și poziția lui Ion Mihalache a determinat, începând din 1923, primele întâlniri între Partidul Național Român și Partidul Țărănesc.

În 1926 luliu Maniu a devenit preşedintele P.N.Ţ. și lon Mihalache vicepreşedinte. Ei şi-au schimbat rolul în momentul când Maniu s-a retras de la conducerea partidului.

Colaborarea între aceşti doi oameni, despărţiţi ca vârstă cu zece ani, a fost fraternă și necuprinsă de dispute și contradicţii […]

În esență, pentru interesele naționale, Ion Mihalache a fost omul care era gata în orice moment de sacrificiu pentru țară. A dovedit-o pe câmpul de luptă, în lupta pentru întregire și reîntregire cu Basarabia precum și pe câmpul de luptă politică. A fost un om în același timp de o vastă pregătire teoretică și un excepțional organizator.

După Iuliu Maniu, Ion Mihalache a fost cel mai mare orator din perioada interbelică. În deceniul al treilea, nimeni nu s-a ridicat la nivelul oratoric al lui Ion Mihalache, care convingea prin seninătatea, noutatea, prin căldura cu care învăluia auditoriul.

Era un bărbat tipic de la munte, avea mersul sprinten și vioi, avea o energie impresionantă. Purta cu sinceritate costumul național, aceasta pentru a marca și în acest fel identificarea lui cu țărănimea.

Ion Mihalache a rămas marele erou al țărănimii și în fața morții, și se numără printre personalitățile de excepție ale poporului român.”

text de Corneliu Coposu

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *