Iuliu Maniu și Actul de la 23 August 1944 – adevărul istoric

Într-unul dintre dialogurile sale cu Mircea Ciobanu, Regele Mihai sublinia că “acolo unde e minciună nu poate fi libertate”.

În ultimii ani, numărul istoricilor de ocazie și al detractorilor celui mai important om politic român al secolului XX – Iuliu Maniu – a crescut considerabil.

Un exemplu elocvent al adversității față de moștenirea politică a lui Maniu este situația în care ajunsese Casa Memorială Iuliu Maniu din Bădăcin. Nepăsarea administrației locale și centrale dovedesc că Iuliu Maniu continuă să fie un adversar incomod și astăzi, iar Casa Memorială Iuliu Maniu un ghimpe în ochiul celor care conduc destinele comunei Pericei și județului Sălaj.

Subiectul preferat al celor care au servit ca instrument de punere in aplicare a politicii bolșevice a fost și va rămâne Actul de la 23 August și presupusa dispariție mișelească a lui Maniu, care l-ar fi abandonat pe Rege într-un moment extrem de dificil deoarece nu dorea să-și asume riscuri.

Adevărul este altul: Maniu nu numai că nu s-a retras într-o locație secretă, dar a avut un program extrem de încărcat cu întâlniri și discuții politice complexe – detaliu confirmat atât de Regele Mihai cât și de generalul Sănătescu și Corneliu Coposu.

Pe parcursul zilei de 23 August, Maniu s-a întâlnit cu: Generalul Sănătescu (șeful Casei Militare Regale), colonelul Dămăceanu (șef al Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei), Dinu Brătianu, George Brătianu, Vîlsănescu, Titel Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzești, Nerva Elekeș, Victor Anca, Camil Mănuilă, Romul Boilă, Iorgu Ghica (prefectul Palatului).

Cel puțin ciudată a fost atitudinea generalului Sănătescu. Acesta a luat masa cu Majestatea Sa Regele “într-o atmosferă de mare îngrijorare” în jurul orei 13, însă a omis să-L informeze pe Rege despre întâlnirea sa cu Maniu care avusese loc în jurul orei 7 dimineața. Chiar și secretarul particular al Majestății Sale, Mircea Ionnițiu, i-a raportat Regelui că Maniu nu a putut fi găsit.

În 1995 Regele a confirmat că “Maniu a fost găsit și convocat, dar nu pentru după-amiaza zilei de 23 august, ci pentru dimineața zilei următoare, la ora 4”. Faptul că Maniu chiar s-a prezentat la Palat la ora 4, conform convocării, demonstrează că in materie de obiectivitate, istoricii semidocți mai au multe de învățat despre onoare.

Întrebat dacă Maniu i-a oferit explicații Regelui, acesta subliniază că “în cazul în care a fost convocat pentru ora 4, n-avea ce explicație să-mi dea. Mai degrabă el ar fi trebuit să întrebe de ce a fost chemat la palat la ora aceea. El și-a coordonat acțiunile ținând seamă de această oră. De aceea nici n-a venit la palat când a auzit la radio, ca toată lumea, proclamația noastră

Consider că cele 4 materiale postate mai jos oferă o imagine completă asupra Actului de la 23 August și implicarea lui Iuliu Maniu:

  • interviul luat Regelui Mihai de Mircea Ciobanu
  • extras din jurnalul generalului Sănătescu
  • extras din jurnalul Seniorului Corneliu Coposu
  • extras din amintirile lui Ilie Lazăr

Recomand în mod special articolul “Semnificația Loviturii de Stat – Trădare sau salvare” semnat de Corneliu Coposu și Mesajul Majestății Sale Regele Mihai la 50 de ani de când România a ieşit din alianţa cu Germania nazistă.

Interviul luat Regelui Mihai de Mircea Ciobanu

M.C.: Recent, din discuțiile care au reluat desfășurarea evenimentului de la 23 august 1944 a apărut un punct tulbure. Devenise clar pentru toți că în ziua de 23 august, Brătianu și Maniu n-au apărut la Palat, așa încât arestarea Mareșalului, numirea noului guvern și celelalte întâmplări care au precedat plecarea Majestății Voastre din București s-au desfășurat în absența lor.
Această realitate a fost acceptată cu inima mai mult sau mai puțin ușoară. Unii au interpretat absența celor doi pur și simplu ca pe dovada unei carențe de coordonare, firească atâta vreme cât lovitura de stat fusese grăbită cu câteva zile înainte de data stabilită inițial; alții, ca de pildă fostul secretar particular al Majestății Voastre, Ionnițiu, în memoriile sale apărute recent la București, deplâng puțina importanță pe care liderii partidelor istorice au acordat-o evenimentului, lăsându-vă singur într-un moment de cumpănă grea pentru destinul țării.
Așa încât, informația pe care au pus-o în circulație oameni al căror statut nu poate fi pus la îndoială, descumpănește, întrucât pune într-o lumină nouă desfășurarea evenimentelor.
Deci, conform noilor informații, Maniu ar fi fost găsit de un emisar al Palatului, dar acesta l-a convocat pentru ziua de 24 august, la ora 4 dimineața. Înainte, Sire, de-a vă ruga să vă exprimați punctul de vedere asupra acestei informații, vă rog să răspundeți câtorva întrebări preliminarii. De-a lungul convorbirilor pregătitoare ale actului de la 23 August, ați simțit vreodată vreo ezitare în atitudinea șefilor partidelor politice? Au fost, vreau să zic, momente când vreunul dintre ei s-a îndoit de necesitatea ieșirii noastre din război?
M.: Nu, asta nu s-a întâmplat niciodată. Am discutat în fel și chip despre felul cum trebuie să ieșim din război, aici au fost discuții, dar nimeni n-a avut nimic împotriva ieșirii din război; asta era de la sine înțeles.

M.C.: Aș dori să precizați statutul celor trei șefi de partide cu care ați lucrat la pregătirea ieșirii noastre din război.
M.: Ei, în mod oficial, nu mai vorbeau în numele partidelor lor. Partidele nu mai activau pe față încă din anul 1938. Dar și în timpul dictaturii tatălui meu și începând cu septembrie 1940, când Antonescu și-a asumat toate responsabilitățile în Stat, șefii marilor partide au continuat să se exprime și să influențeze o parte din opinia publică.

De când mă știu, n-am întâlnit decât cazuri de oameni cărora li s-a interzis să vorbească pentru că prin ei vorbea adevărul. Mincinoșii și aducătorii de vrajbă sunt lăsați să spună orice, ei nu sperie pe cei care trăiesc din minciună.

Regele Mihai I

M.C.: Erau luați în seamă?
M.: Depinde de cine. Lumea trebuia să asculte doar de Mareșalul Antonescu, dar Mareșalul Antonescu însuși nu putea să facă abstracție de ei.

M.C.: Ar fi putut să le interzică dreptul la exprimare?
M.: Conform legii, da, pentru că era interzisă orice fel de politică în afară de cea oficială. Dar nici ei n-au întins coarda prea mult. Nici ei nu l-ar fi pus pe Mareșal în situația de a-i scoate definitiv din viața publică, dar nici mareșalul n-a uzat de prerogativele lui. Moravurile stabilite în țară de Constituția noastră democratică din 1923 n-au putut fi distruse definitiv; chiar dacă era război, și chiar dacă din cauza războiului continua să fie dictatură, nimeni nu s-a atins de personalitățile politice. Populația nu era obișnuită să accepte așa ceva. Cred că nici mareșalul n-a avut intenția să-i reducă la tăcere. I-a suportat, n-avea încotro.

M.C.: Mareșalul avea cunoștință de întâlnirile Majestății Voastre cu ei?
M.: Cred că da. Antonescu avea antene peste tot, ne impunea oamenii lui chiar și pentru cei care funcționau la Palat, printre aghiotanți – așa înțelegea el să fie la curent cu tot ce ni se întâmplă.

M.C.: De ce n-a întreprins nimic practic împotriva acestor întâlniri?
M.: Ar fi trebuit mai întâi să demonstreze în fața tuturor românilor atașați de Casa Regală de ce a devenit necesar să fiu pus sub control. Așa ceva i-ar fi fost peste puteri.

M.C.: V-a mirat faptul că legătura cu șefii partidelor politice s-a întrerupt chiar în cursul zilei de 23 August?
M.: Într-un fel ne-a mirat, dar era și de înțeles, dacă te gândești că toată lumea era pregătită pentru altă zi.

M.C.: V-ați gândit vreo clipă că absența lor ar putea să însemne refuz?
M.: Nu, de refuz nu putea fi vorba, nici de indiferență. De când e România Regat nu s-a întâmplat ca un om să fie chemat la Palat și să nu socotească asta o onoare pentru el.
Ceva necurat s-a întâmplat, ceva n-a mers. Eu am declarat mereu că n-au fost găsiți. Acum văd că trebuie să-mi revizuiesc declarația.

M.C.: Declarația de până acum a Majestății Voastre este în deplină concordanță cu mărturisirea lui Ionnițiu, atunci de față. El spune…
M.: Da, știu, spune același lucru. Au fost căutați și mie mi s-a raportat că nu au putut fi găsiți. Este ceea ce am declarat mereu în ultimii ani. Dar am primit informații noi. Acum reiese că Maniu a fost găsit și convocat, dar nu pentru după-amiaza zilei de 23 august, ci pentru dimineața zilei următoare, la ora 4. Iar Sănătescu afirmă în memoriile lui că l-a găsit, dar Maniu încă ezita dacă e bine sau nu să-și ia vreo răspundere, părerea lui fiind că rolul hotărâtor ar trebui să-l joace militarii… Avea perfectă dreptate. Noi renunțam la colaborarea cu nemții, nu ieșeam pur și simplu din război!

M.C.: Secretarul particular al Majestății Voastre, Mircea Ionnițiu, scrie altceva.
M.: Da, altceva. El scrie ceea ce am declarat și eu până acum, că neputând fi găsiți, cei doi șefi de partide n-au putut fi convocați. El trage de aici niște concluzii.
Adevărul pare să fie altul.
Repet că asta am aflat-o recent. Prestigiul oamenilor care mi-au adus noile informații mă obligă să revăd datele problemei.

M.C.: În volumul de convorbiri apărut în 1991 vă exprimați regretul.
M.: Așa e. Atunci mă gândeam că cei doi n-au vrut să mai facă încă un pas în acțiunea noastră comună. Credeam că, din punctul lor de vedere ei consideră că au făcut destul până atunci, și că de-atunci înainte ar urma ca eu să iau toate răspunderile. Judecând bine lucrurile, trebuie să accepți că sunt momente când oamenii nu mai pot să facă politică, nu-i mai lasă împrejurările. De ce tocmai Iuliu Maniu să facă excepție de la regulă și să fi continuat să facă politică până și în zilele acelea? Unii spun că asta era firea lui, să se ferească de gesturi radicale. La un moment dat chiar a declarat că nu vrea să fie prim ministru, ca să nu fie nevoit să semneze ceva care să-l angajeze definitiv. Dar era și firesc să gândească așa, pentru că ne aflam în război și era nevoie încă de militari. În general, el nu vroia să se risipească în diferite declarații și gesturi politice. El ținea să fie de folos la timpul oportun: lucrase mult pentru ieșirea țării din război, era, ca să spunem așa, șeful unei echipe care a activat în țară și în străinătate cu același scop, nu văd, deci, de ce nu s-ar fi implicat până la capăt în propria lui acțiune… Sunt înclinat să analizez mai mult aceste noi informații.

M.C.: Ce argument cântărește cel mai greu în această schimbare de atitudine, Sire?
M.: Faptul că Maniu chiar a venit la ora 4 la Palat.
Din declarațiile mele de până acum, unii au înțeles că vreau să-i învinovățesc pe cei doi oameni politici pentru absența lor. Este adevărat că absența lor de atunci m-a uimit și multă vreme am așteptat o explicație.

M.C.: Iuliu Maniu v-a dat-o?
M.: Nu, niciodată, dar acum înțeleg că în cazul în care a fost convocat pentru ora 4, n-avea ce explicație să-mi dea. Mai degrabă el ar fi trebuit să întrebe de ce a fost chemat la palat la ora aceea. El și-a coordonat acțiunile ținând seamă de această oră. De aceea nici n-a venit la palat când a auzit la radio, ca toată lumea, proclamația noastră.

M.C.: Rămâne de văzut unde și în ce scop s-a produs perturbarea pe parcursul acestui circuit de informații
M.: Vrei să spui, dacă a existat un interes ca în ziua aceea legătura dintre noi și cei doi oameni politici să fie întreruptă…

M.C.: Ce importanță ar avea pentru Majestatea Voastră cunoașterea acestui amănunt? Și pe urmă ce schimbă el în istoria acelei zile?
M.: Dacă lucrurile s-au întâmplat așa, înseamnă că așa urmau să se întâmple. Dar dacă a apărut un element nou n-avem cum să nu-l luăm în considerație. El ne folosește tocmai ca să vedem de ce cursul întâmplărilor a fost cel pe care-l cunoaștem, nu cel pe care l-am fi vrut. Sigur că noi am fi vrut ca și Maniu și Brătianu să se fi prezentat la Palat.

Mircea Ciobanu – În fața neamului meu. Convorbiri cu Mihai I al României, Ed. Princeps, Iași, 1995

Extras din jurnalul generalului Sănătescu

Zi memorabilă care va rămâne în istoria poporului român.

Mai toată noaptea m-am zbătut cu știrile proaste ce soseau de pe front; este cert că la această oră frontul nostru este destrămat și trupele în derută. Peste măsură de obosit, am ațipit spre ziuă.

La ora 9 am intrat în biroul meu destul de abătut. Aflu că Mareșalul a venit de pe front și a convocat un consiliu de miniștri la Snagov, unde probabil va lua o ultimă hotărâre; de-ar fi hotărârea cea bună, adică armistițiul și încheierea ostilităților…

Dinu Brătianu îmi comunică prin telefon să trec imediat pe la el. La 9.30 am fost la el acasă unde-mi spune că a trimis pe George Brătianu la Antonescu pentru a se decide în favoarea armistițiului. Tot de la el aflu că și Maniu a trimis pe Mihalache, în același scop. Vorbind cu Dinu Brătianu asupra unui guvern politic în cazul demisiei Mareșalului, se arată intransigent, fiind de părere că numai un guvern de militari se poate alcătui în asemenea împrejurări. Prin urmare cade dezideratul ce am propus mereu – să se facă un guvern politic.

M-am întors la Palat, unde m-au înnebunit telefoanele, fiecare dorind a ști dacă s-a luat vreo hotărâre. Sunt chemat cu insistență la telefon de șeful de stat major al Armatei a IV-a, Col. Dragomir, care-mi comunică situația jalnică a Armatei și cere de la mine sugestii, ce să facă față de directivele operative date de germani ca să treacă pe Carpați cu toate forțele. În fața acestei întrebări am rămas foarte nedumerit, întrucât nu am calitatea de a lua vreo dispoziție, mai ales că șeful Marelui Stat Major (G-al Șteflea) este în zonă. I-am spus colonelului Dragomir să ia legătura imediată cu G-al Șteflea, care trebuie să aibă instrucțiuni de la Mareșal.

Pe la ora 11.30 sunt chemat la telefon de Președenția de Consiliu și vorbesc cu Mihai Antonescu, care mă întreabă dacă Regele este la București. Îi comunic că este și atunci Mihai Antonescu îmi spune că la ora 15.30 va veni la Palat cu Mareșalul spre a vedea pe Rege. Am comunicat aceasta imediat Majestății Sale Regele, iar eu am plecat la Maniu spre ai-i aduce la cunoștință acest fapt pe care-l socoteam important. Eram însoțit de Col. Dămăceanu. La Maniu acasă, i-am spus că dacă Antoneștii au cerut să vadă pe Rege înseamnă că au luat o hotărâre în urma consiliului de miniștri ținut și că această hotărâre nu poate fi decât: sau face Mareșalul armistițiu, sau își depune demisia. În primul caz eu nu aveam nimic de făcut, în al doilea caz însă trebuie să facem guvernul. Și Maniu ezita asupra unui guvern politic. Văzând cum stau lucrurile, am plecat la Palat spre a raporta Regelui că, în cazul că trebuie să facem un guvern, apoi îl vom face din generali întrucât oamenii politici nu sunt dispuși la riscuri.

La ora 13 am luat masa cu Majestatea Sa Regele într-o atmosferă de mare îngrijorare.

La ora 15.30 a sosit Mihai Antonescu singur; Mareșalul a întârziat cam un sfert de oră. După venirea lui am trecut la Casa Mică, unde ne aștepta Regele. Am intrat în salon; Regele, Mareșalul, Mihai Antonescu și cu mine, luând loc în jurul unei mese rotunde. Alături, în biroul Regelui, așteptau nerăbdători Buzești, Stârcea, G-al Aldea, Col. Dămăceanu, G-al Anton și Ioanițiu.

Voi căuta să redau cât mai fidel această întrevedere dintre Rege și Antonești, întrucât se vor găsi mulți care să denatureze adevărul.

Trebuie să spun de la început că nu ne gândisem să-i arestăm, întrucât eram convinși că vin să-și prezinte demisia, ipoteză ce o socoteam mai probabilă, întrucât a face ei armistițiul era o chestiune mai delicată, căci trebuiau luate măsuri contra germanilor.

După ce am luat loc în jurul mesei, Regele întreabă:

  • Care este situația, domnule Mareșal?
  • Disperată, Majestate. Frontul este străpuns și în Moldova și in Basarabia.
    După obiceiul Mareșalului, în continuare începe tot el să atace, făcând răspunzătoare de acest dezastru armata care nu mai vrea să lupte, și aceasta din cauza agitației oamenilor politici, și lăsând chiar să se înțeleagă că și Regele cu mine avem parte de vină, căci am stat de vorbă cu oamenii politici, pe care i-am încurajat în acțiunea lor. Regele are răbdarea să-l lase să-și verse focul și, profitând de o pauză, pune întrebarea:
  • Ce trebuie să facem? Nu credeți că este momentul a încheia armistițiul, fie dumneavoastră, fie un alt guvern?
    Mareșalul răspunde categoric că nu trebuie să încheiem armistițiul.
    Acest răspuns produce asupra Regelui și a mea o mare consternare, pe care probabil o sesizează Mihai Antonescu, care intervine:
  • Se poate să cerem și armistițiu, însă să mai așteptăm două zile, căci trebuie să vină niște răspunsuri de la Ankara și Madrid.
  • Domnule vicepreședinte, zic eu, nu credeți că așteptând două zile riscăm să ni se retragă condițiile de armistițiu și să cedăm în capitulare fără condiții? Am impresia că evenimentele se precipită și că e vorba de ore, nu de zile.
    Majestatea Sa Regele se adresează Mareșalului:
  • Ce intenționați să faceți?
  • Vom încerca să rezistăm pe frontul fortificat Focșani – Oancea – Bolgrad, zice Mareșalul
  • Cu ce? – întreb eu – întrucât lucrările de fortificații nu sunt gata și trupele germane și române ce se retrag nu vor fi în stare să ocupe aceste poziții, fiindcă se retrag în mare dezordine.
  • Cu batalioanele de recruți, zice Mareșalul, pe care le-am trimis acolo, și cu alte trupe ce vor veni din interior. De altfel, dacă nu vom reuși să oprim inamicul pe această linie, ne vom retrage în munți și vom încerca să rezistăm, nu putem părăsi pe germani.

Față de acest răspuns categoric, Regele s-a sculat în picioare și, fără a rosti o vorbă, le-a întins mâna și a ieșit afară. Antoneștii au rămas cu mine, în picioare, într-o tăcere chinuitoare.

Cei din biroul Regelui au auzit convorbirea și au luat măsuri de arestare; îndată ce Regele a intrat la ei, a dat aprobare să trecem la arestarea Antoneștilor și să facem lovitura de stat.

Prea puțin timp s-a scurs de la ieșirea Regelui, și a intrat în salon maiorul Dumitrescu Anton, din Batalionul de Gardă al Palatului, cu patru soldați, care a procedat la arestarea Antoneștilor. Mareșalul s-a îngălbenit și mi s-a adresat mie – cum putem să-i facem această ofensă? Nu i-am răspuns nimic, întrucât eram și eu destul de emoționat, fiindcă îmi dădeam seama de greutățile și răspunderile ce urmau acum.

Era ora 17. Dimpreună cu Regele, am trecut cu toții în Palat, în biroul meu, pentru a porni la cele ce trebuia să facem.

Col. Dămăceanu a plecat imediat la comandamentul Capitalei, să alarmeze trupele și să întrerupă legăturile telefonice între comandamentele germane și trupele lor. Planul era făcut cu tot deamănuntul, rămânea numai punerea lui în aplicare.

Regele a dictat decretul prin care eram numit Președinte de Consiliu. Înarmat cu acest decret, am plecat la Marele Stat Major să dau ordinele necesare trupelor de pe front și din restul țării pentru a înceta ostilitățile și pentru felul cum trebuiau să se grupeze.

Șeful Marelui Stat Major lipsea din București, așa că am intrat în cabinetul subșefului, G-al Arhip, căruia i-am pus pe masă decretul semnat de Rege cu numirea mea ca prim-ministru. G-al Arhip îmi spune: „Nimic surprinzător, era de așteptat. Vă rog, ce aveți de ordonat?“

Am chemat imediat pe Col. Leonida, șeful Secției Operațiilor, și împreună cu G-al Arhip am schițat ordinele ce trebuiau date și măsurile de luat. Trebuia să mă ocup eu de această parte, până la numirea generalului Mihail Gheorghe ca șef al Marelui Stat Major, numire ce trebuie să apară în cursul nopții în Monitorul Oficial.

După ce am terminat la Marele Stat Major am revenit la Palat, unde mai întâi am chemat telefonic pe G-al Vasiliu C. (inspectorul jandarmilor), pe G-al Pantazi (ministrul de război) și pe Col. Elefterescu (prefectul poliției), pentru a-i aresta ca unii ce ar fi putut contracara dispozițiile ce am luat. Nebănuind nimic, au venit imediat toți trei și au fost arestați.

În timpul acesta, trupele din Capitală și împrejurimi primiseră ordine și fiecare trecea în dispozitivul hotărât.

Începea să se însereze. Cea mai deplină liniște. Nu se bănuia încă nimic din cele petrecute.

Am alcătuit guvernul:

  • Președinte de Consiliu: G-al de armată adjutant Sănătescu C.
  • Miniștri fără portofoliu:
    1) Iuliu Maniu, șeful Partidului Național-Țărănescu
    2) Dinu Brătianu, șeful Partidului Național-Liberal
    3) Titel Petrescu, șeful Partidului Social-Democrat
    4) Lucrețiu Pătrășcanu, reprezentant al Partidului Comunist.
  • Ministrul finanțelor și economiei naționale: G-al de divizie Potopeanu Gh.
  • Ministrul sănătății și ocrotirilor sociale: Medic G-al Marinescu Nic.
  • Ministru al agriculturii și domeniilor: Negel D-tru, administratorul Domeniilor regale.
  • Ministru de război: G-al corp de armată Racoviță M.
  • Ministru de interne: G-al corp de armată Aldea A.
  • Ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice: G-al Eftimiu C.
  • Ministrul educației naționale: G-al corp de armată Boițeanu I.
  • Ministru de externe: Niculescu-Buzești
  • Ministru de justiție ad interim: Lucrețiu Pătrășcanu
  • Subsecretari de stat:
    o La interne – Col. Dămăceanu D.
    o La aviație – G-al Gheorghiu Ermil
    o La marină: Contraamiral Georgescu
  • S-au făcut numiri noi: Inspectoratul Jandarmeriei – G-al Anton
  • Primarul Capitalei și prefectul poliției: G-al Dombrowski

La ora 22, Majestatea Sa Regele a citit la radio Proclamația prin care se declara încetarea ostilităților și acceptarea armistițiului. Cum a aflat populația, a și venit în Piața Palatului, unde s-a manifestat călduros pentru Rege.

De-abia din acest moment începe agitația, întrucât toată lumea este de acord cu lovitura de stat și cu arestarea Antoneștilor. Suntem în mare pericol, căci germanii vor reacționa, deși am luat măsuri pentru a-i neutraliza – dar cine poate ști dacă măsurile luate de noi sunt eficace…?

Constantin Sănătescu: Jurnal, Editura Humanitas, București, 1993

Extras din jurnalul Seniorului Corneliu Coposu

Înainte de ora 7. Maniu se bărbierește. Apar îmbrăcați în civil generalul Sănătescu și colonelul Dămăceanu, intrați prin str. Basarab și curtea de lumină. Îi rețin câteva minute în hol. Sănătescu este nervos și agitat. Dămăceanu este sobru și calm. Maniu îi poftește în dormitor. Sănătescu, dinainte pregătit, începe un nou asediu pentru a-l convinge pe Maniu să accepte șefia guvernului, subliniind că aseară târziu, Regele, care este foarte contrariat, i-a cerut să mai facă o încercare. „Eu, zice Sănătescu, îmi asum orice risc, cu devotament și cu convingere. Dar nu vreau să mă fac de râs!“. Dămăceanu dă din cap, în semn de acord, însă nu scoate o vorbă.

„Singura formulă valabilă este guvernul prezidat de dumneavoastră, cu sprijinul tuturor! Asta vrea Regele, asta vor comuniștii, asta vrem toți.“

Maniu, foarte calm, îi răspunde: „Domnule general, în cazul în care vom fi obligați să recurgem la soluția a II-a, formula politică cea mai potrivită va fi, așa cum am avut cinstea să propun azi noapte, în prezența dumneavoastră, a M.S. Regelui, un guvern Sănătescu compus exclusiv din generali, pe care cei patru reprezentanți ai opiniei publice îl vor garanta politicește, pentru țară și străinătate, prin prezența lor în guvern ca miniștri de stat.

În locul rămas vacant prin demiterea domnului Antonescu, vom constitui un guvern de armistițiu.

Armistițiul este un act militar, deci guvernul care-l va încheia va fi în mod logic un guvern de militari.

Pentru ca opinia publică din țară și din străinătate să aibă certitudinea că ieșirea României din războiul declarat contra Aliaților, armistițiul și abandonarea dictaturii sunt făcute cu acordul întregii noastre națiuni, partidele politice care reprezintă azi aproape unanimitatea națiunii vor garanta politicește guvernul de armistițiu condus de dumneavoastră, prin prezența reprezentanților lor, alături de dumneavoastră, ca miniștri de stat și de guvern.

De altfel, domnule general, repet că, în urma refuzului categoric al Moscovei de a accepta ca bază de discuție frontierele de la 1938 și în urma comunicării exprese a negociatorilor sovietici de la Stockholm și Cairo că acceptarea frontierei de la 1940, pe Prut, este o condiție sine qua non a armistițiului, în calitatea mea de om politic, mi-ar fi imposibil să prezidez un guvern care, prin forța împrejurărilor și pentru salvarea țării, este constrâns să accepte această clauză chiar și provizoriu. Aceasta cu atât mai mult cu cât eu (Maniu) am fost acela care a inițiat, cu ocazia ultimatumului sovietic, cel mai energic protest împotriva cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord și în toată activitatea mea politică am susținut cu vigoare și constanță drepturile noastre asupra acestor provincii românești. Dumneavoastră, ca general, încheiați un act cu caracter militar și nu aveți răspundere politică pentru consecințele lor.

Sănătescu, deconcertat, pleacă cu Dămăceanu, tot prin curtea interioară care duce în str. Basarab. Între timp, pe coridorul care duce la garsonieră se adunase obișnuita „clientelă politică“: șefi de sector, secție, circumscripție, care aduc știri sau vin după informații, provocând o forfotă cu care eram obișnuiți.

În jur de ora 10, plecăm (Maniu însoțit de Coposu) la Dinu Brătianu, în Calea Dorobanți, nr. 16. Mașina Siguranței, nelipsită după noi, parchează în fața casei.

Ne așteaptă Vîlsămescu. În birou – Dinu Brătianu. Vîlsănescu capătă consemnul să nu primească alți vizitatori în afară de George Brătianu, Titel Petrescu și Pătrășcanu. Între 10.30 și 11 sosește Titel Petrescu.

Titel Petrescu, comentând absența sau întârzierea lui Pătrășcanu, crede că s-ar putea datora orei nepotrivite ori locului nepotrivit (prea expus) care a fost stabilit pentru întâlnire, dată fiind obligația lui de a nu se expune prea mult. „De altfel, subliniază Titel Petrescu, nici eu nu agreez acest mod de a risca. Nu este exclus ca Pătrășcanu să ne aștepte la Mănuilă, așa cum era programarea, înainte de a interveni încercarea cu George Brătianu. În orice caz, după orele 11 ne vom regăsi.“

După un oarecare timp de așteptare, încep convorbirile în trei. Eu stau în hol. În jurul orei 11, sosește cu mașina, radios, George Brătianu, venind de la Snagov. George Brătianu, plin de entuziasm, relatează cu voce puternică, pătruns de importanța celor raportate, că, după un lung dialog chibzuit și calm, Antonescu i-a confirmat convingerea lui că nemții au pierdut războiul, a recunoscut că generalii lui Hitler au abandonat Moldova, călcându-și angajamentul militar și a admis că țara noastră trebuie să iasă din război. I-a spus, în continuare (lui George Brătianu), că are intenția să discute cu exponenții militari și diplomatici germani, cavalerește, situația disperată a României și să-i convingă cu argumente peremptorii că țara noastră trebuie să se retragă din război și că ei trebuie să fie de acord cu aceasta. El (Antonescu) va aprecia când și cum trebuie să procedeze. George Brătianu relatează în continuare că a trebuit să-i transmită, cu foarte multe menajamente, cererea ultimativă a opoziției. Antonescu s-a enervat la început, a calificat în termeni duri amestecul „așa-zisei opoziții“, dar, în cele din urmă, calmat, a tăcut, încredințându-l pe George Brătianu să transmită celor care l-au trimis următoarea contrapropunere:

1) Partidele de opoziție ori măcar Maniu și Brătianu să îi înmâneze un memorandum prin care să-și asume în mod expres răspunderea istorică și politică a armistițiului;

2) Să i se dea mână liberă pentru a alege el (Antonescu) momentul cel mai favorabil și mai oportun pentru tratarea armistițiului, în orice caz după restabilirea frontului și oprirea ofensivei sovietice;

3) Să i se dea posibilitatea de a obține în prealabil asentimentul nemților pentru ieșirea României din război. Antonescu crede că cei de la conducerea armatei sovietice, care au avut ocazia de a verifica eroismul armatei române, sunt conștienți de dificultățile pe care le-ar ridica ruperea unui front la Focșani-Nămoloasa-Galați și escaladarea Carpaților în lupta cu armata română; că, în consecință, sunt în măsură să aprecieze avantajul uriaș pe care l-ar oferi retragerea din război a României care va antrena prăbușirea frontului german din Balcani; că, în consecință, ispitiți de această perspectivă, vor oferi condiții bune, care, în schimb, le vor asigura o înaintare spectaculoasă, fără pierderi, de 3000 km.

Antonescu îi confirmă lui Brătianu că nemții au retras în Polonia flota a VI-a aeriană, precum și divizia blindată contractată pentru apărarea Nistrului.

Antonescu crede că, discutând cu nemții de la militar la militar, va obține acordul lor pentru ieșirea României din război.

Maniu, Brătianu și Titel Petrescu discută contra-propunerea. Sunt de acord să semneze un memorandul în sensul solicitării lui Antonescu. Nu sunt de acord cu punctele 2 și 3. Îl roagă pe George Brătianu să se înapoieze imediat la Snagov și să-i comunice lui Antonescu că partidele politice sunt de acord să-și asume răspunderea istorică și politică a armistițiului; că i se va înmâna memorandumul de acoperire, în limita de timp necesară elaborării acestuia. În continuare, să i se comunice că armistițiul trebuie să fie încheiat imediat, fără nici o așteptare și că nemții nu trebuie să fie, în nici un caz, preveniți de acțiunea ce se pregătește. I se cere lui George Brătianu să aducă imediat răspunsul lui Antonescu.

Este ora 12. Plecăm, Maniu cu mine, într-o mașină. Titel cu alta.
Plecăm în Schitu Măgureanu, unde așteaptă, probabil, Pătrășcanu. Urcăm la etajul 5. Eu mă opresc la etajul 4 (apartamentul lui Mănuilă); intru prin spate și găsesc în birou pe Lucrețiu Pătrășcanu însoțit de C. Agiu. Ne urcăm un etaj, prin scara de serviciu. În dormitorul lui Maniu începe o conversație între Maniu, Pătrășcanu și C. Agiu. Titel Petrescu asistă. Se discută pe marginea rezultatelor înregistrate de ultimele demersuri făcute pe lângă Antonescu de George Brătianu. Este așteptat al doilea demers și întoarcerea lui Mihalache. Se conchide că, așa cum este hotărât și convenit, în caz de nereușită, se va trece la soluția a II-a. Pătrășcanu și Agiu, precum și Titel Petrescu insistă ca Maniu să-și asume președinția. Maniu repetă argumentele deja prezentate Regelui și lui Sănătescu, care îl împiedică de a primi președinția. Afirmă că guvernul format din militari trebuie să fie prezidat de un militar.

Agiu crede că ar fi bine să fie un guvern civil, cu participarea celor patru partide, și cere ca Partidul Comunist să participe la guvern măcar cu 3 miniștri. Maniu crede că nu trebuie să se imprime coloratură politică unui guvern de armistițiu, urmând ca după perfectarea armistițiului, guvernul provizoriu de militari să fie înlocuit. Comuniștii cer să se stabilească din timp proporția participării la guvern a partidelor din B.N.D. Maniu răspunde că nu e cazul și că, de altfel, nu se poate lua o hotărâre concretă fără prezența lui Dinu Brătianu. Având în vedere demersurile care sunt în curs și al căror rezultate va fi cunoscut în scurtă vreme, propune ca discuțiile să fie reluate la ora 20, în același loc. Cei prezenți sunt de acord. Pătrășcanu și Agiu urmează să se strecoare neobservați mai târziu, după plecarea agenților de Siguranță.

Ora 14. Sosește Mihalache, deprimat. Conversația dură cu Antonescu, fixat pe o poziție de megalomanie. „El știe ce trebuie să facă, să nu fie învățat! Nimeni nu e mai bun român decât el! Nu tăgăduiește că nemții au pierdut partida. Dar revine cu argumentul că armistițiul se încheie cu arma la picior, de pe poziții de forță. Nu e tot una să capitulezi, înghițind condițiile umilitoare ale învingătorului, sau să-i smulgi clauze avantajoase, atunci când mai poți să-l controlezi Își rezervă (Antonescu) libertatea și dreptul de a aprecia singur cel mai favorabil moment și nu se arată dispus să primească sfaturi de la oameni care nu cunosc tactica militară și harta frontului“. Mihalache se întoarce la casa lui Nistor Badea.

Ora 15. Dinu Brătianu la telefon. Supărat, anunță că George Brătianu s-a întors de la Snagov, repezit de Antonescu, care, între timp, și-a revizuit atitudinea înțelegătoare manifestată în cursul dimineții. Enervat de insistențele interlocutorilor (Brătianu și Mihalache) și de cererea lor fermă de a accepta punctul lor de vedere, s-a înfuriat, nemaifiind dispus să tolereze nici un amestec în treburile pe care le consideră de exclusiva lui competență. Între timp, a renunțat și la audiența la Rege, pe care o anunțase, și vrea să plece pe front. Dinu anunță că pleacă imediat spre Pitești și lasă om de legătură pe C. (Bebe) Brătianu.

Ora 15.30. Plecăm (Maniu, Leucuția, Coposu) la palatul Știrbey, unde ne așteaptă Niculescu-Buzești.
Maniu îl informează pe Buzești despre cele întâmplate în ultimele 4 ore: ședința de la Dinu Brătianu, convorbirile lui George Brătianu cu Mareșalul (ultima înregistrată de câteva minute prin telefon), întâlnirea dintre Mihalache și Antonescu și discuțiile cu Pătrășcanu, Agiu și Titel Petrescu. În concluzie, își manifestă nemulțumirea pentru eșecul tentativelor făcute pe lângă Antonescu și îngrijorarea pentru eventualele gafe ce le-ar putea face Antonescu, periclitând toată acțiunea. Cu regret, ajunge la concluzia că trebuie să se renunțe la speranțele legate de formula I. Socotește că este imperios necesar să fie împiedicat Antonescu să ia contact cu nemții, deoarece, în momentul când nemții vor avea confirmarea acțiunii ce se urmărește, vor preveni prin măsuri brutale realizarea ei. Probabil că Antonescu nu-și dă seama că a trata cu nemții ideea armistițiului înseamnă o adevărată sinucidere. Buzești este de acord că, pentru a se asigura reușita acțiunii, trebuie să se acționeze prompt și fără amânări.

Buzești îl întreabă pe Maniu dacă își menține refuzul de a prezida guvernul și Maniu confirmă.

Buzești îi cere lui Maniu dezlegare pentru aplicarea soluției a II-a în cazul când nu ar interveni în ultimul moment o revenire a lui Antonescu. Maniu îi răspunde că, așa cum s-a convenit, în cazul când soluția I eșuează definitiv, în mod automat și conform acordului în prealabil stabilit, se va pune în aplicare soluția a II-a.

Buzești transmite lui Maniu cererea Regelui și a apropiaților lui de la Palat ca Maniu să fie de acord cu întrebuințarea, în locuri de răspundere, a foștilor ofițeri „carliști”- general Mihail, general Dembrowski -, care fuseseră îndepărtați din armată de Antonescu. Maniu răspunde că Regele și Sănătescu au din partea sa mână liberă în alegerea oamenilor socotiți utili.
Se stabilește ca loc de comunicare și corespondență Splaiul Unirii, nr. 4, la locuința doctorului Romul Popp. Buzești raportează că a trimis la Cairo telegrama încredințată lui, prin care se cere dezlegare pentru declanșarea acțiunii. Apoi pleacă grăbit la Palat.

Ne întoarcem în Splaiul Unirii la orele 16.00.
Găsim acolo pe Nerva Elekeș, Victor Anca și Camil Mănuilă. După un sfert de ceas, sosește Romul Boilă.

Ora 17. Vine, de la Palat, trimis de Buzești, prefectul Palatului Iorgu Ghica. Este palid și emoționat. Anunță că Antoneștii (Ion și Mihai) au fost arestați înainte cu o jumătate de oră și gărzile care îi însoțeau au fost dezarmate și imobilizate. Comunică, în grabă, demersurile făcute pentru neutralizarea, la Palat, a lui Piki Vasiliu, Pantazi, Tobescu și Elefterescu.

Buzești a dat prin Papadache dispoziții de întrerupere a legăturilor telefonice și a cablurilor germane, precum și a legăturilor Jandarmeriei, Siguranței și a S.S.I. Consemnul general: dispersare și adăpostire până la limpezirea situației. Grupul de la Palat pregătește documentele și guvernul nou, după „rețeta” Maniu.

C.M.C. pune în aplicare planul de măsuri. Se speră ca în zorii celei de a doua zi să se poată ține primul consiliu de miniștri. S-a decis în comitet restrâns ca Regele să plece și să se pună la adăpost încă în aceeași seară, după soluționarea formalităților urgente. Roagă, din partea Regelui, a lui Sănătescu și a lui Buzești, ca Maniu să se adăpostească într-un loc nevizat până a doua zi. Iorgu Ghica întreabă cum poate să dea urgent de urma lui Dinu Brătianu, Titel Petrescu și Pătrășcanu, pentru a le aduce la cunoștință situația. Îi răspund că Dinu Brătianu este plecat din Capitală, iar Pătrășcanu și Titel Petrescu vor fi la orele 20 la Sabin Mănuilă în str. Schitul Măgureanu, unde au întâlnire programată cu Maniu.

Maniu roagă pe Iorgu Ghica să transmită celor doi că ședința proiectată a devenit fără obiect și că vor întâlni la ședința consiliului de miniștri.

Anunță că în zori va fi la Palat.

Iorgu Ghica repetă consemnul de dispersare și pleacă.

Leucuția propune schimbarea locuinței, oferindu-i lui Maniu casa doctorului Camil Mănuilă din Parcul Domeniilor, la adăpost de orice risc. După zecile de vizite și frământarea din ultimele zile, desigur că locuința în care ne aflăm este în colimator.

Nerva-Andrei Elekeș oferă apartamentul său, mai puțin vizitat, din cealaltă aripă a blocului C.E.C., etaj 4, cu orientare spre Tribunal. Maniu acceptă. Leucuția nu este de acord. Imediat ne strecurăm prin spatele imobilului, în apartamentul lui Nerva Elekeș: Maniu, Elekeș, Hudiță, Aurel Popa, Leucuția, Coposu, Camil, Mănuilă, Anca, ing. R. Boilă, Livianu și C. Leahu, care sosiseră între timp. Lăsăm vorbă femeii de serviciu că am plecat din București.

Instalați în apartamentul de la etajul 4, deschidem aparatul radio. Elekeș face legătura cu comandamentul de la telefoane și îi cere lui Papadache să țină legătura permanentă cu telefonul său și să transmită orice informație demnă de înregistrat. Apoi cere legătura cu Palatul. Răspunde Buzești, care relatează în fraze scurte evenimentul, repetă consemnul de dispersare și anunță arestarea lui Piki Vasiliu, Pantazi și Elefterescu, fără complicații. Raportează că el este în curs de redactare a documentelor, iar Sănătescu se chinuiește să întocmească lista guvernului de generali, conform rețetei lui Maniu.

Maniu vorbește apoi la telefon prin amabilitatea lui Papadache, cu Sibiul, Blajul, Baia de Arieș. Vorbesc și eu la telefon cu familia, la Alba Iulia (Oarda). Încercăm să prindem la telefon Snagovul, unde se află familiile Ghiță Popp, Solomon, Hudiță, Ilie Lazăr, Dobrescu, soția mea. Nu putem obține legătura.

Se dau indicații de atenție mărită și adăpostire.
Se discută perspectivele.
Suntem în așteptarea comunicatului

Între timp, se înregistrează vești primite prin Papadache. Luăm contact cu A.A. și gen. Ionescu.

Totul pare a decurge conform prevederilor.

Maniu ia legătura telefonică cu C.M.C. Ajunge destul de anevoie la col. Cristea, care confirmă că a început aplicarea măsurilor prestabilite. Comunicăm lui Buzești noul număr de telefon la care poate fi găsit Maniu.

După orele 22, se citește, în urma unor anterioare avertizări, comunicatul, apoi proclamația Regelui, lista guvernului, decretele.

Ascultăm cu emoție neascunsă. Gazda, Nerva Elekeș, care avusese grijă să pună la gheață două sticle de șampanie, ne servește, pentru sărbătorirea marelui eveniment, câte un pahar de șampanie. Ciocnim pentru libertatea și independența României. Noi suntem exuberanți. Pe chipul lui Maniu se citește îngrijorarea. Dintre cei prezenți, se retrag Camil Mănuilă și ing. Boilă după ce insistă, fără rezultat, ca Maniu să plece cu ei. Pleacă, de asemenea, Leahu și Livianu.

Începem discuția și comentariile legate de textele difuzate la radio.

Maniu își exprimă nemulțumirea mai întâi pentru interpolarea „civililor” în guvern (în afară de militari, se anunțase numele lui Gh. Niculescu-Buzești la Ministerul Afacerilor Externe, D. Negel la Agricultură și Lucrețiu Pătrășcanu la Justiție (ad-interim). „Trebuiau să se conformeze și să respecte întru totul formula convenită, adică guvern compus exclusiv din militari, fără participare de civili, girat de B.N.D.”, continuă Maniu. „Buzești, care este un om excepțional, nu avea ce să caute într-un guvern militar provizoriu. Prezența lui Negel poate fi socotită provocatoare, el fiind cu un picior în grupul criminalilor de război. La Justiție trebuia să fie tot un general.”

La întrebarea mea privind membrii guvernului, dintre care unele nume erau necunoscute, Maniu răspunde: „Nu are nici cea mai mică importanță. Eu i-am sugerat lui Sănătescu și i-am spus lui Buzești să transmită Regelui că alegerea membrilor guvernului să se facă dintre generalii disponibili, de încredere, de preferință la fiecare departament cu general de specialitate sau profil apropiat. Pe Mihail și pe Dembrowski i-a vrut Regele, considerându-i și devotați și adversari hotărâți ai lui Antonescu. Nu contest competența profesională a acestora, dar știu că au fost oamenii lui Carol II”.

În trecere, Maniu subliniază că includerea lui Potopeanu – care este excepțional de înzestrat și demn de apreciere în guvern, ar putea nemulțumi pe ruși, datorită trecerii lui prin fruntea Comandamentului Militar al Transilvaniei.

La un moment dat, Maniu spune: „Acum, cel mai important lucru este cum se vor descurca [Iosif] Teodorescu și Dămăceanu ”. „Sper ca nemții să intre în panică din cauza elementului surpriză, căci, altfel, s-ar putea întâmpla o nenorocire“.

Corneliu Coposu, Doina Alexandru: File dintr-un jurnal interzis 1936-1947, 1953, 1967-1983, Editura Vremea, București, 2014

23 august 1944, ora 22.30
Proclamația Regelui Mihai (citită la radio)

„Români!
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de la catastrofa totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.

Români!

Un nou guvern de uniune națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de U.R.S.S., Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

Din acest moment, încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Priviți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noaste interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

Români!

Poporul nostru înțelege să fie stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre libere luate și care nu atinge drepturile nimănui, este un dușman al neamului nostru. Ordon armatei și chem poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul tronului și al guvernului pentru salvarea patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului și se opune voinței poporului este un trădător de țară.

Români!

Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor țării sunt garantate și vor fi respectate.
Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină.

Români!

De curajul cu care vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul țării noastre.

Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.“

Declarația guvernului

„[…] Astăzi dictatura a fost înlăturată. Poporul reintră în drepturile lui. Regimul politic pe care îl vom înfăptui va fi un regim democratic, în care libertățile publice și drepturile cetățenești vor fi garantate și respectate. […]
Guvernul, adresându-se vouă, tuturor cetățenilor țării, vă cere să faceți zid în jurul M.S. Regele Mihai I și în spiritul unei desăvârșite uniri și discipline naționale, să-i dați tot sprijinul pentru înfăptuirea comandamentelor supreme ale ceasului de față: asigurarea păcii și instaurarea unui regim democratic, de largi drepturi și libertăți publice pentru toți cetățenii țării.“

Extras din amintirile lui Ilie Lazăr

” …..Cu ani, inaintea oricui, Iuliu Maniu a organizat si dirijat opinia publica romaneasca spre alianta cu marile puteri democratice. In anul 1941 a facut un acord cu ministrii Marii Britanii si Statelor Unite angajandu-se categoric pe aceasta linie, fapte pe care le-au stiut colaboratorii d-sale din conducerea partidului si anume : d-nii Mihalache, Dr.Lupu, Mihai Popovici si Ghita Pop.

Cu ani inainte, Iuliu Maniu, prin trimisii sai, a transmis un mesaj prizonierilor nostri din Rusia, sa se inroleze ca armata separata contra germanilor. Cu mult inaintea tuturor Iuliu Maniu a pus problema iesirii din razboi si incheierea armistitiului, atat Regelui cat si Maresalului Antonescu. Nu voi starui cu amanunte asupra acestor tratative, atat doar ca va veni timpul cand insusi dl. Maniu va fi obligat sa puna anumite lucruri la punct.

Se va vedea ca d-nii Groza, Tatarescu si alti “apostoli” ai “lumii noi”, beneficiari ai actului de la 23 august, erau complet absenti de la orice actiune care era riscanta.( Dl. Groza i-a spus doamnei Lucretia Barbu :” Ce, eram prost sa raman in Bucuresti?”).

Dl. Maniu va trebui sa-i arate pe toti si toate ajutoarele lui pretioase in acele actiuni riscante. Evident, nici chiar noi, ce-l secondam zi de zi pe Dl. Iuliu Maniu, nu puteam sti tot ce facea, deoarece, prin felul cum dl. Maniu utilizeaza pe oricare dintre colaboratorii sai, ceilalti banuiesc dar nu stiu nimic precis. Eu stiu doar atat, si aceasta cu toata certitudinea ca , actul de la 23 august a fost pregatit in cele mai mici amanunte, exclusiv de Iuliu Maniu, cu ajutorul a cel mult 12-16 insi. Marele noroc a fost ca Majestatea Sa Regele a consimtit sa uzeze de drepturile sale constitutionale si prin aceasta a asigurat acel minunat succes. Sa nu se uite ca cele mai mici amanunte au fost puse la punct de catre oamenii din anturajul Majestatii Sale Regele Mihai I, in perfecta colaborare cu dl. Iuliu Maniu. Lauda si recunostinta se cuvine, afara de cei plecati in strainatate, in frunte cu Printul Barbu Stirbey, d-lor Cornel Bianu, Constantin Visoianu, precum si colaboratorilor lui Iuliu Maniu din interior, care, aici, sub calcai german, au riscat in fiecare zi. Imi permit a aminti vreo cativa pretiosi colaboratori ai Majestatii Sale si ai d-lui Iuliu Maniu ca : General Aldea, General Niculescu, Colonel Damaceanu, Colonel Olteanu, Colonel Emilian Ionescu, d-nii Niculescu- Buzesti-Starcea, Ghita Pop, Dr. Leucutia, Georgescu, dr. Solomon, Hudita, Caramfil, Maldarescu, Petrusca, Ilie Lazar. Mare si pretios concurs au dat doamnele Madgearu, Ecaterina Stirbey, Alice Sturdza, Mara Lazar, Dr. Manoila si Ligia Georgescu.

Despre cele mai sus insirate, afirm cu preciziune ca au avut un rol hatarator la actul de la 23 august. Dl Maniu este in drept sa ma corecteze sau sa dezminta. Eu mi-am permis aceasta indiscretie. Despre dl Patrascanu – care a dat un mare interviu lipsit de modestie in aceasta chestiune – stiu atat, ca de vreo cateva ori a venit la dl. Iuliu Maniu, iar o data in casa d-lui Manoila, rugat fiind sa iesim cu muncitorii in strada, a spus : ” Garantati, d-le Maniu, ca politia nu trage ?”

N-ar trebui ca acest act salvator pentru viitorul neamului romanesc sa-l discute oameni care n-au nici o competenta.

Ilie Lazăr

N-ar trebui ca acest act salvator pentru viitorul neamului romanesc sa-l discute oameni care n-au nici o competenta. Doi factori au pregatit si dus la bun sfarsit totul. Acestia au fost: Regele Tarii si Iuliu Maniu. Toti ceilalti, fie ca erau in uniforma, fie in civil, au activat dupa pregatirea si indrumarile celor doi factori. Asigur pe toti cei cu interviuri si beneficiari ai acestui act important, ca cei care au riscat, punandu-si capul la bataie, nu s-au gandit niciodata la o recompensa, ci au crezut tare ca pentru salvarea neamului, nici o jertfa nu este prea mare. Neamul acesta harnic, bun si viteaz, merita pe viitor o soarta mai buna si n-ar trebui sa repete greselile din trecut, cand toti aventurierii si instrainatii erau cocotati la conducere.

Dupa desavarsirea actului de la 23 august, germanii cred ca este cazul sa ne pedepseasca. Fostii comandanti din Bucuresti, care au fost eliberati pe cavant de onoare, au bombardat orasul si au atacat solid. Au bombardat masiv Palatul Regal, Teatrul National, Atheneul, Telefoanele si toata Calea Victoriei, precum si alte obiective militare. Dupa arestarea Maresalului Antonescu , a lui Ica Antonescu, a generalului Pantazi, a generalului Vasiliu si a colonelului Elefterescu, actiunea militara isi urmeaza cursul metodic. In frunte stau Regimentul de Garda comandat de colonelul Olteanu. Dl. Iuliu Maniu era cand la Palat, cand la sediul lui permanent, in locuinta compusa din 2 camere a d-lui Romul Pop, din Splaiul Unirii, nr.5, cand la Marele Stat Major, din Palatul CFR, de langa Gara de Nord. Eu, in noaptea de 23-24 august, am fost surprins la Snagov, unde se gasea vila d-lui dr, Costinescu si a d-lui Dinu Bratianu. Aici era cat pe-aici sa fim capturati de germani. In ultimul moment am fost salvati de catre doi agenti trimisi de Marele Stat Major, la rugamintea d-lui Maniu. M-am salvat facand un mare inconjur, sosind la Bucuresti in cel mai mare bombardament. Prietenii care m-au crezut capturat s-au bucurat vazandu-ma.

Legatura d-lui Maniu cu Marele Stat Major si cu Comandamentul Capitalei a organizat-o generalul V. Barbu… La inceput dl. Maniu personal mergea la Marele Stat Major, fara sa tina seama de pericolele ce-l amenintau, in cele mai mari bombardamente. Totdeauna era insotit de generalul Barbu, de maiorul de Stat Major, Ratiu sau de Aurel Maldarescu, Cioculescu, Cantemir sau Furnarache. Aici la permanenta Marelui Stat Major erau numai vreo cativa maiori, sefi de birouri. Dl general Mihail, seful Marelui Stat Major era in padurea Pasarea, iar dl. presedinte al Consiliului de Razboi, Sanatescu cu alti generali, erau la Bolintinul din Vale, la cca 30 km. de Bucuresti. Dl. Maniu insotit de ge. Barbu, Radu Cioculescu si Furnarache au plecat imediat la Bolintinu din Vale. Aici gaseste pe Generalul Sanatescu, Aldea, Eftimiu, Damaceanu si altii. Cu cei prezenti s-a tinut imediat un Consiliu ad-hoc, dl. Maniu aratand temeiurile juridice si bazele constitutionale care trebuie sa stea la baza noului aparat de stat. ( Constitutia de la 1866 si 1923) A rugat ca Guvernul sa ia contact oficial cu aliatii de la Cairo si Moscova, pentru incheierea armistitiului, in conditiile in care au fost stabilite in prealabil si in secret. Generalii au rugat pe dl. Maniu sa nu se reintoarca la Bucuresti, date fiind pericolele. El totusi a crezut ca trebuie sa plece, deoarece prezenta sa in Capitala, unde toata populatia era in adaposturi, in permanenta, era incurajatoare.

Legatura cu Partidul Liberal o avea prin dl. Constantin Bratianu.

Luptele pentru eliberarea Capitalei, a Munteniei, a Olteniei si Transilvaniei de Sud au durat doua saptamani. Dupa aceasta, au intrat si trupele aliate in orasele deja total eliberate.

Despre actiunile secrete ale domnului Iuliu Maniu mi-as mai permite o destainuire : o data, fara stirea nimanui, s-a intalnit in padurea Pustnicul, cu dl. Chesterle, recent lasat cu parasuta langa Alexandria. Mai suntem in posesiunea( fara aprobarea d-lui Maniu, care ne-a conjurat s-o distrugem) unei ciorne cu manuscrisul d-sale, continand o telegrama catre dl. Churchill, si una catre un oarecare “Alecu” la Cairo. Dispozitiunile pe care le dadea conducatorilor romani din Ardealul de Nord, le facea pe cai incredibile. O data- si mi se pare chiar primele dispozitiuni- le-a dus in gheata sotia mea , riscand mult de tot.”

Acestea sunt mărturiile despre 23 august 1944, scrise în prima parte a memoriilor lui, la ” Coana Miluta, sub steag englezesc, la 30 mai 1945

Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, într-un interviu de mare substanță acordat doamnei Marilena Rotaru, în 1994, lansat și publicat la sfârșitul anului 2014 la editura “Curtea Veche”, având titlul “Cuvântul Regelui” spunea următoarele despre momentul arestării mareșalului Antonescu:
“Brătianu cu liberalii nu aveau pe nimeni care putea să preia această gardă. Maniu avea pe cineva, îl chema Ilie Lazăr, care din cauză că noi am făcut ceea ce am făcut la 23 august, și nu la 26 august cum era plănuit, el se afla în Transilvania, tocmai ca să recruteze o echipă, care să completeze o echipă românească a Armatei române, ca să-l păzească pe Antonescu. Ideea generală era ca nu cumva să se întâmple ce s-a întâmplat cu Mussolini. Nu din partea românească, ci din partea nemților, dacă ei reușeau să spargă frontul din jurul Bucureștiului, să vină acolo, se risca să pună mâna pe Antonescu și să înceapă din nou toată chestiunea. Oricum, Ilie Lazăr, nu a reușit să aibă oamenii lui la timpul necesar. Comuniștii cu Bodnăraș, adică Ceaușu, cum îl chema atunci, se organizaseră dinainte și aveau aceste echipe”

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *