Iuliu Maniu în închisoare – cum s-a stins făuritorul Unirii

Pe 5 februarie se împlinesc 65 de ani de la trecerea la Domnul a lui Iuliu Maniu, făuritorului Marii Uniri și liderul opoziţiei democratice anticomuniste.

Nicolae Carandino l-a îngrijit pe Iuliu Maniu și i-a fost alături în ultimele luni de viață, fiind martor la agonia și moartea sa. În ediția îngrijită de Paul Lăzărescu a volumului Nopți albe și zile negre, Carandino rememorează ultimele zile din viața Sfinxului de la Bădăcin în penitenciarul de exterminare din Sighet.

Maniu în închisoare

Totul este la un moment dat o tortură, o tortură inevitabilă și nimicitoare. Totul ajunge la un moment dat “la fel” și insuportabil.

Într-o conversație-anchetă la biroul ofițerului politic am fost întrebat dacă sunt în stare să stau cu Iuliu Maniu și să-l îngrijesc, el fiind bolnav și neajutorat.

Am acceptat pe loc. Nu era numai perspectiva de a găsi un interlocutor, un copărtaș al durerilor zilnice. Acest tovarăș de drum se întâmpla să fie tocmai Iuliu Maniu. Eram foarte slăbit, aproape epuizat și desigur această stare fizică în care mă aflam a cântărit greu în alegere. După cele mai oportuniste calcule nu puteam rezista unui efort continuu, de zi și noapte, efort care nu-și afla nici măcar o compensație alimentară. Se prevedea deci moartea lui Maniu, urmată de a mea — singur martor al acestei morți și destinat, la rândul meu, unei apropiate pieiri. Se pregăteau formele care să dea evenimentelor un caracter plauzibil. Iar primul și cel mai puternic element în această privință era vârsta. Maniu, născut în 1873, intra în al optzecilea an de viață. După șase ani de închisoare, dispariția lui devenea firească.

Am încercat să lupt cu slabele mele puteri împotriva acestei fatalități accelerate. Nu știam ce se întâmplă afară. Nu puteam avea nici o încredere în zvonurile contradictorii și neverificabile ale pușcăriei. Obișnuința vieții politice îmi întărea însă convingerea că, mai ales în acest domeniu, totul poate surveni acelui care știe să aștepte, că imprevizibilul poate oricând răsturna cele mai serioase calcule, cele mai inerte așezări.

Bătrânul era, desigur, slab și epuizat. Dar acest lucru ar fi fost totuși secundar dacă la un moment dat ușile închisorii s-ar fi deschis largi și aș fi ieșit, cu el în spinare, înaintea țării. Hotărârea mi s-a părut firească. Aveam o datorie și o răspundere în același timp. Nu puteam infirma ceea ce vorbisem și ceea ce scrisesem. Trebuia să salvez statuia pe care, alături de alți câțiva, o înălțasem, o statuie care sfârșise prin a deveni simbolul unui neam în lupta sa pentru supraviețuire.

Am fost, în consecință, bufonul acestui rege Lear părăsit și trădat. L-am îngrijit zi și noapte cu devotament, cu sacrificiu personal, așa cum ar fi făcut-o un călugăr franciscan. Dar i-am fortificat în primul rând moralul. Prezența mea l-a înviorat ca și voia mea bună. Eram totdeauna vesel și gata să-i povestesc glume bune, anecdote, întâmplări cu haz din viața de boemă, o viață pe care n-avusese prilejul, nici vocația să o cunoască. Asculta cu viu interes amănunte dintr-o lume pe care nici măcar în liniile principale nu o bănuise. Era mai ales curios de viața teatrului, pe care de asemenea nu o cunoștea. I-am dat lecții sumare de teatrologie și la un moment dat, furat de noua ambianță, mi-a spus:

Când vom ieși de aici, să mergem odată amândoi într-o lojă la teatru, să asistăm la un spectacol. Și să nu-mi spui nimic, să mă lași pe mine să văd ce e bine și ce e rău. Să văd și eu dacă am învățat ceva.

Psihologia elevului este aceeași — la optzeci ca și la opt ani!…

Îngrijirea acestui om bătrân și bolnav presupunea osteneli și dăruiri care depășeau limitele curente. N-a fost serviciu pe care să-l fi socotit degradant, în măsura în care îmi era impus de situația în care amândoi ne aflam. Era poate în soluția celulei “în doi” și intenția de a mă “vindeca de Maniu” (termenul l-am auzit din gura unui ofițer politic la o anchetă). Calea era inițial greșită: orice alt om bătrân și neputincios ar fi fost în locul lui, l-aș fi ajutat în măsura puterilor mele — fără să nutresc vreun sentiment de dușmănie față de nevinovat. Starea mea de nervi — ajutată probabil și de drogarea alimentației — depășea uneori sentimentele și judecățile unui om de ispravă. Îmi dădeam însă repede seama, când eram înclinat să depășesc măsura; mă înfrânam și găseam o ieșire onorabilă, în umor sau în surpriza sacului cu amintiri.

În ciuda situației în care ne aflam nu am încetat o singură clipă să-i spun: “domnule Președinte”. El se născuse de altfel cu acest titlu, pe care l-a cinstit în așa măsură încât până și adversarii i-l respectau. Îi cunoșteam de altfel slăbiciunea pentru etichetele chezaro-crăiești și mă străduiam să le presupun existente în fiecare gest, fiecare cuvânt.

A venit vorba în decursul timpului și despre femei. Mi-a mărturisit că în tinerețe iubise o farmacistă din Șimleu. Se numea Clara. Și era unguroaică. […]

Iuliu Maniu suporta în închisoare același climat de noblețe morală în care toată viața se complăcuse. Nici o șovăială, nici o slăbiciune la acest bătrân care preferase să moară în închisoare decât să fie președinte de consiliu care să gireze, el, democratul de o viață, un regim de sclavie.

Nimeni nu l-a mai întrebat, cât a fost închis, nimeni n-a încercat să-l abată sau să-l corupă. Dușmanii săi cei mai îndârjiți își dădeau seama că ar fi fost timp zadarnic pierdut.

Iată un omagiu la care nici unul, absolut nici unul dintre noi, n-a avut dreptul. Cine n-a fost torturat, cine n-a fost bătut sau șantajat — toți cu excepția lui au fost evaluați de o lașitate posibilă și în consecință supuși “verificării”.

La început, când durerile fizice și paraliziile parțiale îl împiedicau, și-a făcut testamentul. Un testament verbal, bineînțeles, pe care mi-l încredința spre îndeplinire. Își împărțea averea nepoților și rudelor sale apropiate. Pe Ionel Pop îl sorocea “executor testamentar”. Copiii lui Zaharia Boilă, mai ales cei doi băieți, erau trecuți la loc de frunte. Îl ascultam cu deosebită emoție. Pentru acest om realitățile dimprejur, sentințe, confiscări, degradări civile nu existau. El credea în adevăr și în dreptate în așa măsură încât tot ce se întâmpla îi părea un foarte trecător episod, un simplu provizorat. În împrejurări normale, afară, în libertate, poate că o asemenea comportare ar fi stârnit un surâs. Aici ea ar fi smuls, oricui, o lacrimă… de admirație.

Îi lipsea în mod deosebit ajutorul bisericii, nu cunoștea rugăciunile catolice pe latinește, nici “Pater Noster”, nici “Ave Maria”. Prin preoții care măturau am știut că în celula alăturată se afla un înalt preot catolic. Am intrat în conversație cu el, prin perete, și l-am rugat să mă învețe cele două rugăciuni ca să i le pot spune lui Maniu. Nu mi-a fost greu să le învăț pe dinafară – și să i le rostesc în fiecare seară. Împrejurarea era cu atât mai stranie, cu cât nu eram nici măcar credincios, necum catolic.

Discutam și politică, îndeosebi capitole din trecut, dar numai când, în cursul biografiei pe care și-o făcea, se întâmpla să fie cazul. Întârzia mai ales asupra tinereții sale petrecute la Viena și la Budapesta, asupra unor evenimente politice petrecute înaintea primului război mondial. Nu îl încurajam prea mult în aceste direcții. Întâi fiindcă starea sănătății mele nu-mi permitea o prea mare încredere în memoria proprie și în al doilea rând îmi dădeam seama că, microfonizați, am fi fost anchetați pe larg în aceste privințe. N-aveam la dispoziție hârtia și condeiul necesare pentru conversațiile care — eram convins — urmau să capete valoare istorică. Mai târziu, când am ajuns în stare de semilibertate, am ezitat să consemnez ceea ce o memorie proaspătă păstrase aproape în întregime; m-am temut de eventualele anchete, de probabile controale și de greu evitabile inculpări.

Îmi răsar totuși în amintire, după atâția ani, unele confesiuni care au semnificația lor. În preajma ultimelor sale clipe Maniu — ca orice om — regreta erorile din trecut. Cine n-a comis greșeli și cine — in articulo mortis — nu regretă? Efectiv nu-i părea însă rău decât de doi oameni pe care avea senzația că îi nedreptățise: de Iunian și de Stere.

Îmi cunoștea slăbiciunea față de șeful radical-țărănist: mi-am dat seama din convorbirile noastre însă că nici el nu îl aprecia mai puțin. Îmi evoca împrejurările în care Iunian nu-și mai putea stăpâni mânia. […] În realitate, pe acești doi oameni, Maniu și Iunian, deosebiți, ca formație, ca temperament, ca ideal de viață, nu-i apropiau decât ideile, acele idei care uneori îi ajută pe semeni să se înțeleagă, dar care nu biruie totdeauna vocile subterane.

Cât despre Stere, părerile de rău erau mai accentuate. Dacă cunoștea portretele și atacurile din presă ale fruntașului basarabean, se ferea să le azvârle în cumpănă și (așa lăsa cel puțin impresia) nu căuta în ferocitatea lor vreo justificare. Încerca în schimb să-mi explice “legarea” lui Stere, abandonarea lui în fața “complotului generalilor”. […]

Sentimentele religioase ale lui Maniu sporeau odată cu apropierea morții. Fusese desigur credincios toată viața, dar boala, singurătatea, drama sufletească pe care o trăia, contribuiau la o întoarcere mai hotărâtă spre credință.

M-a rugat, în aceste împrejurări, să-i promit că – odată liber – voi merge la Roma și voi cere audiență Papei. “Îi vei transmite, te rog, din partea mea, că în decursul anilor, obligațiunile politice m-au împiedicat să fac o vizită la Sf. Scaun. Îl rog să mă ierte din această involuntară amânare și să ia aminte că mor în credință creștină, catolică și romană”.

M-a pus să-i repet de câteva ori aceste fraze, ca nu cumva să uit vreun cuvânt. Le reproduc astăzi din memorie și sunt convins că așa cum le însemn ele reprezintă gândul lui întreg. M-a rugat să transmit direct și personal Sfântului Părinte acest testament religios – ca unul care am fost alături de el în ultimele clipe. Maniu autoriza Vaticanul să facă uzul pe care îl va socoti necesar din mărturisirea că o viață întreagă trăise în cadrul bisericii ca unit, dar înțelegea să moară catolic.

Înregistrez acest moment cu obiectivitatea scribului străin în ale credinței, dar cu obligația morală de a transmite o voință. Dacă împrejurările nu-mi vor permite să îndeplinesc direct și personal sarcina pe care mi-am asumat-o, aceste cuvinte care le însemn aici să capete greutatea morală pe care adevărul lor îl merită.

De unde îmi vin aceste supraomenești puteri de a face față? Sănătatea bătrânului scădea văzând cu ochii, că orice om demn de acest nume ar fi făcut, în situația mea, la fel. Cum să lași pe semenul tău să piară fără să-i dai o mână de ajutor mai ales când această mână este singura și ultima?

Mă simțeam slăbit și epuizat. Bătrânul începuse să paralizeze, ba de o mână, ba de un picior. Îi dădeam să mănânce și lingura și conținutul îi curgea adesea pe haina de ocnaș al statului.

Ceream mereu să vină medicul, să i se dea doctorii, să fie internat în spital, să fie adus un om de ajutor în celulă. Din toate aceste deziderate – atât de firești – numai ultimul a găsit împlinire. Ne-am trezit cu un fost ministru ardelean, pensionar și el al închisorii; care ne-a fost de un real folos, arăta de o sănătate acceptabilă. Iar bunăvoința lui nu putea fi contestată.

Așa s-au prezentat lucrurile la început. Experiența închisorii, meditația, spiritul de observație m-au lămurit însă repede despre adevărata realitate a lucrurilor.

Mi s-a părut suspectă, principial, introducerea unei persoane străine de procesul Maniu în celula noastră, și încă a unui ardelean. Mai târziu, mult mai târziu, urma să aflu că – bolnav de cancer – i se promisese operația în schimbul serviciilor pe care urma să le aducă. Nu știu dacă promisiunile s-au realizat sau nu fiindcă, operat, sau nu, a murit în închisoare. Așa însă cum era, Pompiliu – îi dau un nume de împrumut – ne-a fost de neprețuit ajutor.

Pe măsură ce creșteau neputințele lui Maniu, pe atât și oboselile mele. E drept că din când în când Pompiliu era scos “la anchetă”, că uneori nu ieșea la plimbare, și după ieșirea mea era scos din celulă și reintrodus cu cinci minute înainte de a mă întoarce eu. E drept că preoții uniți care măturau pe culoare mi-au strecurat pe sub ușă, cu mare discreție, confirmarea aprehensiunilor mele, în câteva cuvinte pe cât de șoptite pe atât de îndoielnice. Dar nu aveam de ales.

Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier ungur după accent și subchirurg după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de șef de operații. Supraveghea fazele de la distanță, ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a verifica unele simptome. Apoi dispărea, ca să reapară peste câteva ceasuri în pragul ușii.

Conștient că moare, Maniu privea în gol și bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem.

Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distins:
Ce frumoasă femeie era Clara!

Retrăind anii tinereții sale sacrificare, omul acesta, de o reflexie rece dar de patimi mocnite, a făcut abstracție chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo cu imaginea farmacistei din Șimleu, în inimă și în privire. Tot ceea ce , omenesc, prea omenesc se îndepărtase din cercul conștiinței sale imediate, trecea pe primul plan profitând de carențele fizice ale unei agonii care până la ultima suflare fusese într-adevăr o luptă.

Am rămas amândoi împietriți. Pompiliu a întrerupt cel dintâi tăcerea: “Să-i mai spunem odată bătrânului rugăciunile”.

Drepți la capul patului, cu bonetele în mână am bolborosit pentru ultima oară “Pater Noster” și ”Ave Maria”, rugăciunile pe care în fiecare seară i le spuneam înainte de culcare. (Era în 5 februarie 1953. Maniu împlinise, de o lună, optzeci de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin…)

Am tăcut apoi amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore Maniu a fost ridicat din celulă, “în cel mai strict secret”, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea.

Noaptea am auzit căruța poposită în curtea închisorii, uruiala roților, nechezatul cailor, zgomotul ușor frecat al șleaurilor. Apoi toate s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria eternă.

Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele și când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

de Nicolae Carandino

Pe aceeași temă

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *