Excluderea de la vot a lui Ion Mihalache

O nouă farsă jucată poporului român a avut ca termen limită 15 septembrie 1946.

Primăria Capitalei a decis excluderea de la vot a lui Ion Mihalache (când domiciliul lui era la Dobreşti-Muscel), considerat „voluntar hitlerist şi provocator de război civil”, a lui Gheorghe Brătianu şi a altor 6.000 de persoane din Bucureşti. In ţară alte sute de mii de excluderi. în multe părţi s-au produs incidente cu înscrierea, ele având loc până în ziua alegerilor.

Dan Amedeu Lăzărescu, de Sfânta Măria Mică, scria în „Liberalul”: „Azi libertatea – nu numai cea politică – este numai şi numai pentru infimele grupări extremiste, în timp ce restul populaţiei, alcătuind imensa majoritate a neamului românesc, e pusă în imposibilitatea de a se manifesta, stigmatizată cu totul de epitete oficiale, de la fascist la reacţionar şi de la bestie moşierească la huligan”.

Tot în „Liberalul”, dar din 11 septembrie 1946, se spunea şi mai clar: „Toţi cetăţenii trebuie să ştie că lupta se dă astăzi numai între comunişti şi restul ţării. Restul, tot, nu este decât faţadă şi camuflaj comunist”.

Listele au început cu înscrieri pe liste de voluntari, urmând să se facă trierea după normele „guvernamentale” şi apoi să apară în listele definitive. Cei omişi alergau cu tot felul de adeverinţe ca să-şi găsească loc pe tabele şi tot mulţi ajungeau la tribunale să se facă dreptate. Insă cei de neclintit de pe listă erau morţii şi cei din casele demolate (distruse de bombardament) şi care-şi schimbaseră domiciliul-Apăreau pe două liste, iar morţii se „reîncarnau” pe 19 noiembrie şi votau.

Cazul Ion Mihalache

Am amintit mai înainte că primăria Capitalei a hotărât scoaterea lui de pe listă, ca fost „voluntar”, iar problema voluntariatului a fost prezentată , de asemenea mai înainte.

Ion Mihalache era înscris la nr. 470 în Registrul electoral al comunei Dobreşti.

Prin cererea înregistrată la nr. 5.101 din 19 septembrie 1946, Ion Mihalache a făcut contestaţie împotriva ştergerii ilegale de pe listă şi judecătoria Topoloveni a admis contestaţia. Dar pe 25 septembrie 1946, un oarecare C. Craiu din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 56, a făcut contestaţie împotriva înscrierii lui Ion Mihalache. Judecătoria Topoloveni, prin cartea de judecată civilă cu nr. 84 din 4 octombrie 1946, a dat câştig de cauză acelui C. Craiu.

Ion Mihalache a făcut recurs la Tribunalul din Câmpulung-Muscel, termenul de judecată fiind fixat pe 16 octombrie 1946.

In ziua respectivă, de la miezul nopţii nu au mai putut intra în oraş decât armata, siguranţa şi cei cu aprobări speciale.

Din relatările primului prim-preşedinte Aurel I. Marinescu, publicate în revista „Memoria” nr.14-1995, pag.75:

Pe ziua de 15 octombrie s-a prezentat procurorul general Ciobanu, spunând că e trimisul special al ministrului şi atrăgându-i atenţia că a doua zi se va judeca procesul Ion Mihalache, proces de importanţă excepţională în vremuri excepţionale: „Astăzi nu este vorba de trecerea puterii de la liberali la ţărănişti sau averescani. Este vorba de o schimbare totală de regim în Ţara Românească şi, în lupta angajată, prezenţa lui Mihalache nu este de dorit. În rezolvarea acestui proces, a cărui importanţă este evidentă, este angajată toată autoritatea şi tot prestigiul întregului guvern şi întreg Consiliul de Miniştri, atât faţă de ţară, cât şi faţă de străinătate şi Guvernul nu poate fi sfidat printr-o hotărâre a Tribunalului Muscel. Soluţia procesului nu poate fi decât respingerea recursului. Pledoariile nu sunt decât simple formalităţi. De aceea să formezi completul de judecată cu Buceloiu şi Cristea, care sunt deja câştigaţi cauzei. Este bine să intri şi dumneata la şedinţă, fiindcă alta este autoritatea unei sentinţe pronunţate sub preşedinţia primului preşedinte şi în complet de trei… dacă Guvernul găseşte la d-ta înţelegerea necesară, nu numai că situaţia d-tale materială cât şi profesională este consolidată, dar ascensiunea d-tale va fi excepţională. Dacă nu, se vor lua contra d-tale cele mai severe măsuri…”.

Aurel I. Marinescu era uluit:

„Mă aflam în faţa unei tranzacţii atât de odioase ce mi se propunea chiar în numele Ministerului de Justiţie şi al Guvernului, că josnicia ei nu era depăşită decât de ticăloşia acelora care tratau în felul acesta magistratura…”

Procurorul general a continuat:

„Ai grijă şi d-ta şi, dacă vezi că vreunul dintre ei oscilează, spune-mi imediat şi-l vom îndepărta, iar procesul se va judeca din nou cu alţi magistraţi. Amână peste termen pronunţarea sentinţei 10, 20 sau chiar 30 de Zile. Amână peste termenul legal. Va interesa mai puţin soluţia dată după expirarea termenului de depunere a candidaturilor, deşi interesul este ca recursul să fie respins imediat. D-ta n-ai să dai seamă nimănui de ceea ce faci. Chiar acum am să telefonez dlui ministru c-am aflat la d-ta toată înţelegerea…”.

Cu ultimul tren venit de la Bucureşti a reuşit să se strecoare în Câmpulung o delegaţie de 12 persoane din Tineretul Universitar Naţional-Ţărănesc, care doreau să-şi manifeste solidaritatea cu Ion Mihalache.

In dimineaţa de 16 octombrie cu toate că intrările în oraş erau blocate de jandarmi ţăranii au reuşit prin grădini să-şi facă apariţia la locuinţa unde era găzduit vicepreşedintele partidului, pentru a-şi manifesta şi ei dragostea. în jurul locuinţei, pe trotuare şi pe stradă, se scriseseră tot felul de lozinci împotriva partidului şi a lui Ion Mihalache de echipe venite din altă parte.

Pe culoarele tribunalului mişunau tot felul de agenţi lăsând să li se vadă capetele instrumentelor contondente. Sala era ticsită de la ora 8 dimineaţa cu figuri muncitoreşti străine locului şi care citeau şi dădeau mai departe manifeste obscene.

Completul de judecată a apărut format din preşedintele tribunalului Aurel I Marinescu şi judecătorii Brătulescu şi Constantinescu.

Pledoariile în apărarea lui Ion Mihalache au fost strălucit argumentate de către profesorul universitar Virgil Veniamin, de avocatul Sachelarie, fost preşedinte de secţie la Curtea de Apel Bucureşti, de avocatul Victor Popovici de la Bucureşti şi de avocatul Nicolae Suta de la Tribunalul Muscel.
Intimaţii erau reprezentaţi prin avocatul Niţulescu, trimis de Centrul comunist din Bucureşti, şi de avocatul Iacomi de la Câmpulung-Muscel. Sentinţa s-a dat a doua zi.

La prânz, tot în semn de solidaritate cu Ion Mihalache au sosit de la Bucureşti Iuliu Maniu, Mihai Popovici, Nicolae Penescu, care încă se resimţea după agresiunea de la Piteşti, şi Corneliu Coposu.

Au stat două-trei ore şi au vorbit ocazional ţărăniştilor care veniseră, destul de numeroşi. Deşi vis-â-vis se găseau echipele de şoc străine meleagurilor muscelene, care urlau împotriva partidului, a fost curios că în momentul cuvântării lui Maniu şi Mihalache au amuţit, parcă sorbeau cuvintele. Uralele veneau acum din partea ţăranilor, mulţi veniţi în straie tradiţionale.

De asemenea, când delegaţia de la Bucureşti a ieşit pregătită să plece, mardeiaşii au amuţit, cu ochii îndreptaţi spre a-1 vedea mai bine pe Iuliu Maniu.
Mult mai târziu, după plecarea lor, şi-au adus aminte pentru ce veniseră şi au început să huiduiască.

După terminarea procesului, în biroul preşedintelui Marinescu, cei doi judecători fiind întrebaţi dacă sunt gata să se pronunţe, au confirmat că pot să fie daţi afară din magistratură, pot să ajungă muritori de foame, dar nu pot să fie arătaţi cu degetul că n-au judecat corect când era evident că Ion Mihalache avea dreptate.

Au hotărât ca a doua zi dimineaţa să pronunţe sentinţa 216/17-X-1946:

„…Admite recursul declarat de dl I. Mihalache din comuna Dobreşti-Muscel, în contra cărţii de judecată civilă cu nr.84 din 4 octombrie care se reformează în totul. în fond respinge ca tardivă contestaţia declarată de C. Craiu… Admite contestaţia înaintată de către dl Mihalache din 19 septembrie. Constată că ştergerea din Registrul electoral al comunei Dobreşti s-a făcut ilegal, considerându-l înscris. Sentinţă definitivă. ..”.

Ca o profesiune de credinţă magistratul menţionează în memoriile sale:

„Dacă aş fi procedat altfel, ar fi însemnat să devin un ticălos care pe nedrept, cu bună ştiinţă şi cu rea credinţă, sacrifică din punct de vedere legal şi moral pe cel mai cinstit şi demn reprezentant al societăţii româneşti, în cuget curat şi simţire adevărată, răpindu-i liniştea şi dreptul la locul pe care-l ocupă în viaţa politică a neamului, unde, alături de marele luptător democrat ardelean Iuliu Maniu, era exponentul celei mai covârşitoare majorităţi a sufletului şi conştiinţei neamului…Caracterul josnic al unui verdict imoral şi ilegal, obţinut prin mijloace frauduloase, este demn de propunătorii lui, dar respectul faţă de adevăr, de conştiinţă si demnitatea mea ca om şi ca magistrat nu sunt de vânzare. La dracu deci cu toată această splendidă ascensiune profesională, dacă mi se oferă în astfel de condiţiuni si dacă trebuie s-o dobândesc cu preţul laşităţii şi dezonoare”.

Şi au mai fost în acea perioadă astfel de magistraţi care au refuzat să legalizeze furtul.

Peste o jumătate de oră de la pronunţarea sentinţei, procurorul general Ciobanu a trecut încruntat pe la Tribunal şi i-a spus: „Şi totuşi Mihalache nu va candida… „, plecând cu prefectul Minculescu ca să organizeze un miting în aceeaşi după amiază, în care judecătorul Marinescu a fost calificat drept escroc, şarlatan, ticălos, vândut…cerându-i-se moartea.

Epilog

Cei trei magistraţi au plecat din magistratură. Marinescu mutat prin Dobrogea, a fost pus pe lista arestărilor din 5 mai 1947 dar a reuşit să scape înainte cu câteva ore, dispărând timp de peste nouă ani, umblând din ascunzătoare în ascunzătoare până când a murit de cancer gastric, pe 15 ianuarie 1956, fiind îngropat în grădina unui nepot.

Luca Nazâr Ciobanu, de origine găgăuză, a ajuns procuror general la Curtea de Apel din Craiova; nu se înjosise degeaba.

Tot în această perioadă alţi magistraţi nu s-au lăsat compromişi, păstrându-şi demnitatea nealterată. La mijlocul lunii septembrie, Tribunalului Romanaţi i-au sosit liste ce cuprindeau între 20-40 de ţărani, în majoritate „chiaburi” şi membri ai partidelor de opoziţie, care trebuiau arestaţi.

Primul procuror Alexandru Predeţeanu, refuzând să aresteze oameni nevinovaţi, a fost mutat la Arad. împreună cu procurorul Tit Tudor Gheorghian (refugiat din Cernăuţi) au mers la Ministerul de Justiţie: primul a solicitat să rămână la Caracal având familie grea şi, refuzându-i-se cererea, şi-a dat demisia. Cel deal doilea a cerut concediu până la 1 decembrie 1946, iar după aceea au început şicanele, până în februarie, când a fost mutat la Tulcea şi s-a înscris în barou la Caracal, de unde în 1948 a fost epurat şi a trebuit să se chinuiască fiind bolnav de TBC de pe front.

Sursa: CICERONE IONIŢOIU – Viața politică și procesul lui Iuliu Maniu. Vol.2, Ed. Libra Vox, București, 2003

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *