Discursul lui Ion Mihalache la 10 ani de la fuziunea PNR-PȚ

Dacă Iuliu Maniu s-a înscris în istoria poporului român ca artizan minuţios al politicii externe şi al instaurării democraţiei, Ion Mihalache a rămas arhitectul politicii interne şi al imprimării dreptăţii sociale peste durerile îngrămădite de veacuri în sufletul ţăranului român. Această simbioză, dintre cele două feluri de viaţă ale aceluiaşi popor, despărţit de vitregia vremurilor s-a împlinit în Partidul Naţional-Ţărănesc, botezat cu sângele nevinovat din tranşeele şi revoluţiile social-naţionale.

Despre geneza acestei opere durabile, Ion Mihalache vorbea la „Arenele Romane” pe 31 mai 1936, în faţa a 150.000 de cămăşi albe.

Pentru că nu am găsit pe nicio altă pagină acest discurs, am cosniderat de cuviință să îl transcriu integral aici.

Discursul lui Ion Mihalache

Preoți cu crucea în frunte,
Cărturari luminători de drumuri noi,
Țărani și muncitori,
Tineri și bătrâni,
Doamne și domni,
Ostași și căpitani din partidul național țărănesc,
Oaspeți dragi ai tineretului nostru veniți din partea tineretului țărănesc polonez,

Ne-am adunat azi, aci, reprezentanții celor 72 de organizații de județ și Capitală din cuprinsul țării, să sărbătorim împreună împlinirea a zece ani de când forțele politice, răsărite din adâncurile poporului român de pe tot cuprinsul țării, s-au contopit într-una singură, în partidul național-țărănesc, ca un singur steag, un singur program, un singur ideal, un singur comandant.

Prin glasul preoților, am înălțat rugăciuni de mulțumire și de slavă, Domnului, că ne-a ajutat să mergem crescând în puteri spre binele neamului, a cărui supremă nădejde de mântuire și recunoaștere suntem și am cerut ajutor Celui prea Înalt în luptele ce ne așteaptă pentru realizarea marelui scop urmărit.

Iar la glasul cântecelor și al trompetelor, puterile noastre au prins aripi și avânt ca să putem zidi cu spor, ca altădată ziditorii din Biblie ai Noului Ierusalim.

În ziua de 31 Maiu au trecut spre Arenele Romane pe străzile din Capitala Țării, defilând în cea mai desăvârșită ordine, 150.000 de țărani ca să desfășoare forțele partidului și să asculte nou îndemn la luptă. Alte zeci de mii de ostași naționali-țărăniști au desfășurat în aceeași zi și în aceeași perfectă ordine forța lor și credința în isbândă în fiecare capitală de județ.

Folosim prilejul acestei aniversări de zece ani pentru ca tot aici, la Arenele Romane, noi comandanții și stat major să retrezim în spiritele noastre rostul și chemarea partidului național-țărănesc în viața statului român.

Cercetând isvoarele, se deschid mai limpede orizonturile de viitor.

Cea mai mare operă națională de după război: Cimentarea sufletului românesc – realizat prin fuziune

Partidul național-țărănesc e născut în tranșee și în revoluții social-naționale.
Ramura ardeleană, vechiul partid naţional, a luat forma sa de organism politic conştient de sine şi de rolul său, pe Câmpia Libertăţii, primind botezul de sânge al revoluţiei lui Avram Iancu după ce ţărănimea iobagă ardeleană încercase emanciparea ei naţională, sub forma de răscoale, cu cincizeci de ani mai înainte, sub Horia, Cloşca şi Crişan.

Partidul ţărănesc din Vechiul Regat a luat naştere în pântecele transeelor războiului de întregire. Primele sale începuturi – societăţi de demobilizaţi întorşi la vatră cu conştiinţa forţei şi rostului lor în noua ţară – dibuiau numai forme de viaţă politică.

Partidul ţărănesc din Basarabia şi Bucovina se născuseră în timpul revoluţiilor care declaraseră unirea cu Patria Mumă.

România Mare nu putea rămâne opera rezoluţiilor şi declaraţiilor înaltelor foruri oficiale. Trebuia sărbă-torită până jos nunta sufletească a poporului român adunat laolaltă, după despărţirea de veacuri. Această operă a împlinit-o partidul naţional şi ţărănesc într-un singur organism politic, expresie a noilor nădejdi frământate de masele ţărăneşti ale poporului român de pretutindeni. Partidele lor luptaseră împreună în guvernul federaţiei şi în opoziţie, împotriva guvernelor liberale directe şi camuflate. Contopirea într-un singur organism era un comandament naţional. Realizarea lui a fost salutată de întreaga suflare românească, mai presus decât graniţele de partid.

Cea dintâi operă naţională, realizată prin fuziunea partidului naţional şi ţărănesc, a fost cimentarea sufletului românesc într-o unitate organică şi asigurarea unei conştiinţe naţionale unitare.

Veacuri întregi despărţiseră pe fraţi. Tradiţii, moravuri, legislaţii deosebite, stăteau în calea grabnicei lor înfrăţiri; iar stăpânirea păturilor dominante din Vechiul Regat, cu obiceiuri moştenite dintr-o lungă tradiţie de fanariotism, împiedica cimentarea sufletească.

A fost dat Partidului Naţional-Ţărănesc să spargă cel dintâi zidurile despărţitoare de suflete, şi, la flacăra unui ideal social şi naţional comun, să adune laolaltă naţiunea întreagă, reprezentată prin milioane de ţărani în frunte cu oamenii ei de încredere. Prin valorificarea politică a energiei ţărăneşti canalizată într-un organism unitar, spiritul românesc si energia naţională şi-au asigurat preponderenţa lor legitimă, în provinciile unde minorităţile favorizate de împrejurări istorice, avuseseră situaţiuni economice, culturale şi politice privilegiate.

Conştiinţa naţională şi-a destupat isvoarele adânci de la care se poate mereu adăpa viguros şi curat. Fără de această fuziune, echilibrul naţional în viaţa sufletească şi în viaţa politică a Statului român ar fi întârziat, dacă nu compromis.

Astfel importanţa politică a fuziunii celor două partide depăşeşte graniţele de partid şi îmbracă un caracter naţional istoric.

Popoarele care n-au putut realiza astfel de contopiri au trecut prin grele sbuciumări și au legitimat lovituri de Stat ce au pus la grea încercare așezămintele lor naționale.

Trebuie să subliniem cu acest prilej instinctul și bunul simț al țăranului român de pretutindeni care a cerut și a impus această fuziune.

Acest instinct și acest bun simț sunt garanția supremă că opera rămâne definitivă.

A doua operă națională

Contopirea forțelor politice ale țărănimii românești într-un singur organism al partidului național țărănesc face astăzi cu putință împlinirea unei a doua mari opere naționale. Partidul național-țărănesc este chemat azi să țină cumpăna minții neamului.

În afară se pregătesc războaie noi, menite să spargă hotare și tratate, vechi alianțe.

De la Nürenberg se proclamă cruciadă împotriva bolșevismului; De la Moscova se răspunde cu amenințări de pedeapsă a dușmanului pe propriul teritoriu. Lumea e somată să aleagă între Berlin și Moscova.

Cei mai mulți nu vor să vadă că dedesubtul acestei cruciade de mistici, ca și religioase, se ascunde tendința de cucerire de noi teritorii; și ca între Rusia și Germania sunt țări care vor cădea cele dintâi, victimă a acestui răsboi; că nu este loc exclus și ca în cele din urmă adversarii „mistici“ să se împace prin împărțirea pradei.

Sunt oameni în țara noastră cari pretind că se inspiră din ideia națională pură și integrală, dar cari în loc să străpungă cu privirea sufletul și inima țării, ei se uită peste hotare, unii spre Berlin, alții spre Moscova. Inima lor tremură, după cum sună știrile despre victoria unuia dintre cei doi beligeranți ai războiului civil din Spania, țară care traversează o crudă tragedie.

Viitorul țării și al neamului și-l desenează unii după tiparul Berlinului – dacă reușește Berlinul – alții după tiparul Moscovei – dacă reușește Moscova.

Cei mai mulți dintre aceștia, sunt faliți vieții politice sănătoase și normale a neamului.

Din tragedia țării, ei așteaptă refacerea situației lor.

Viitorul nostru nu se poate croi nici după tipicul german, nici după tipicul rus.

Naționalismul cel adevărat se cercetează în pământul țării, în sufletul și tradiția neamului, în țărănimea anonimă.

La mormântul Soldatului Necunoscut de lângă Arenele Romane, acolo e locul sfânt de inspirație națională română; nu la mormintele proaspete din Spania sau la cele pe care le pregătesc popoarele ce amenință cu noi războaie.

Nu putem nici împiedica Germania de a-și urmări planurile ei de cucerire. Dar datori suntem să împiedicăm haimanalele politicei românești de a se face ridicoli plagiatori ai uniformelor germane și mai ales de a se face instrumentele politicei germane, sau politicei ruse, pe spinarea țării.

Războiul germano-rus, înseamnă război în România; pe trupul țării noastre, cu toate calamitățile, după care vine cea mai mare: sfărâmarea hotarelor.

Datori suntem, cu toate puterile noaste, să luptăm pentru a-l împiedica.

Criminal și trădător, cine se face instrument de înlesnire a acestui război.

Noi suntem un popor căruia îi trebuie pace, pace constructivă, pace armată, dar pace.

Noi ne-am împlinit visul național.

Sarcina noastră este să-l asigurăm și să-l adâncim,

Avem nevoie de cooperare și de pace constructivă.

Dictatura va fi necesară în Germania, care se pregătește de război ofensiv; războaiele se fac azi de întreg poporul; îi trebuie deci: un popor = o cazarmă.
Noi avem nevoie de colaborare internă, ca să nu facem din însăși populația țării o dușmană a hotarelor ei.

Democrația disciplinată și ordonată este o necesitate firească pentru poporul român.

Nu înțeleg acest lucru Vântură-Lume, Vântură-Țară, Vântură-Partide din țara noastră.

Și din nefericire nu înțelege nici guvernul, măcar că se chiamă a fi expresia unui partid istoric, partid de ordine constituțională, partid cu răspundere.

Abdicând total de la răspunderile istorice, de la prestigiul și rolul său, guvernul liberal încurajează curentele anarhice care subminează așezământul constituțional, care se inspiră cu idei și alte mijloace de peste granițe, nu numai exploatând ideia națională, dar încă înfățișându-se ca monopolizatori ai ei.

Deși mijloacele de luptă sunt arhaice, teroriste, condamnate de legile și obiceiurile neamului, guvernul s-a complăcut în sprijinirea acelor curente – și le-a acordat toată încurajarea în denigrarea și calomnierea partidului național-țărănesc.

Astfel, înăuntrul țării, ordinea legală a fost subminată până a luat forme de începuturi de război civil; iar în afară, aliații noștri firești și-au sdruncinat încrederea în fidelitatea și trăinicia alianțelor noastre.

Problema cea mare a ceasului de astăzi este păstrarea cumpănii minței poporului român. Iar nădejdea este tot în instinctul de conservare și în bunul simț al țăranului român.

Țăranul român urăște aventura.

El disprețuiește pe războinicii de cafenea, cari dau bir cu fugiții în ceasul primejdiilor, ei rămânând să îndure greul războiului și pe câmpul de luptă și acasă cu angaralele, cu silniciile, cu boalele, cu sărăcia și umilințele războiului, mai ales sub ocupație.

Țăranul vrea pace, prin înțelegere cu aliații, nu cu cei ațintiți cu ochii la hotarele noastre.

Țăranul e sătul de dictatura de secole a grofului și a fanariotului și vrea el să se bucure de ceasul libertăților pentru care a sacrificat totul.

Țăranul vrea să muncească, dar să fie el stăpân pe rodul muncii și să fie el părtaș în stăpânirea țării, potrivit muncii și jertfei ce i se cere.

În această țărănime e granița echilibrului la minte și în așezăminte.

Partidul național-țărănesc, expresie a acestei cumințenii canalizate de pe tot cuprinsul României Mari prin opera fuziunii, este deci chemat să îndeplinească azi a doua mare operă națională:

Pavăză împotriva aventurii,

Cumpănă dreaptă minții neamului.

A treia operă națională de realizat

În sfârșit, fuziunea partidelor național și țărănesc a asigurat și înfăptuirea ce va să vie a celei de-a treia mari opere naționale, ceruta de epoca prin care trecem: realizarea României Noi, construcție de Stat potrivit structurii naționale, sociale și economice a poporului român și potrivită noilor cerințe ale evoluțiunii prin care trece lumea.

România Nouă nu poate rămâne nici Stat liberal și nu poate deveni nici Stat comunist, nici stat hitlerist sau fascist.

România Nouă nu poate fi decât un Stat național românesc și țărănesc în care proprietatea individuală organizată prin cooperație și inițiativă personală disciplinată în cadrul interesului de stat, rămân la temelia edificiului.

România Nouă este înainte de toate un Stat de dreptate, în care elementul românesc prigonit de secole, își va găsi sprijin special acordat de Statul său. Acest sprijin nu este un privilegiu, ci este o recuperare istorică a nedreptăților de veacuri.

El va trebui să fie legitim prin virtuți pozitive, care nu lipsesc din născare românului, care însă trebuesc educate în chip accelerat și sprijinite de Statul român.

Tot astfel primatul românismului este operă de justiție națională.

Tot astfel primatul țărănimii: luminată, însănătoșită, organizată economicește, într-o țară în care ea constituie aproape însăși națiunea, este o operă de justiție socială, precum primatul muncii față de capital și primatul agriculturii față de celelalte ramuri economice este o operă de justiție economică.

Nedreptățită secole dearândul, prin asupriri de dinafară și de dinăuntru, națiunea românească a rămas și astăzi însetată după dreptate.

România Nouă trebuie să însemne deci înainte de toate, România dreptății. Aceasta înseamnă a face cu putință fiecăruia locul ce se cuvine capacității sale de muncă, capacității sale de inteligență, capacității sale de talent, capacității sale de cinste, în ordinea socială, în ordinea de stat.

Aceasta înseamnă a pune fiecare categorie socială și economică în situația de a fi și factor politic, factor de guvernământ în Stat.

Aceasta înseamnă a pune țărănimea în situațiunea de a imprima politicește statului român caracterul social, etnic și spiritual al structurii sale de bază.

Iată cum înțelegem să realizăm supremul deziderat: România Stat național, România românilor.

România nouă va fi un stat de muncă.

Mină de aur proaspăt este potențialul de lucru al națiunii române, în ceea ce privește putința de utilizare a timpului, a capacității și a talentului românului, – a disponibilităților pământului; prin muncă intensă și disciplinată; dar de care să nu profite parazitismul social, financiar și politic, după obiceiul trecutului, ci însuși muncitorul să intre în beneficiul muncii lui.

România Nouă este un stat de autoritate. În țara fărădelegilor și a tradiției abuzurilor, unde anarhia se cultivă de sus în jos! Autoritate înseamnă însă înainte de toate înfrângerea abuzului, domnia legilor, prestigiul moral de bază. Și autoritatea morală se stabilește într-o țară, măturându-se scara de sus în jos. Un singur mare dregător la spânzurătoare, valorează mai mult pentru morala publică decât o mie de mărunți agenți la închisoare.

România Nouă este un Stat de ordine , dar ordinea nu este în afară de lege. Legea are de scop stabilirea ordinei. A arunca legea, înseamnă a racola anarhia. Ordinea nu înseamnă lipsa de libertate. Libertatea este egala cu firea omenească: pentru om și pentru națiune. Istoria este plină de lupte pentru redobândirea libertății împotriva tiraniei și iobăgiei și pentru libertatea națională împotriva popoarelor de pradă.

Ordinea înseamnă armonizarea libertății omului cu libertatea națiunii și libertatea națiunii cu libertățile altor popoare.

România Nouă va fi un stat creștin, ca expresie a imensei sale majorități din populația țării și ca o continuare a tradiției în care viața bisericii române a fost integrată în spiritul în care a fost predicat și consfințit prin proprie jertfă de Christos, nu prin cuvinte goale care întorc pe dos adevăratul creștinism.

Creștin se chiama și acel care își aprinde lumânarea în policandru, iar noaptea sparge bisericile și fură odoarele, și când întâmpină piedici, trage și ucide.

Noi voim creștinismul așa cum a fost predicat de Christos. „Vai vouă farisei și vameși, cari cu buzele mă lăudați și cu faptele mă necinstiți“. „Nu acel care îmi zice mie Doamne, Doamne, va intra întru Împărăția Cerurilor, ci acel care va face voia Tatălui Meu“, iar „voia Tatălui Meu este să vă iubiți unii pe alții și iubirea să o arătați prin faptă și jertfă“. „Căci dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăște: mincinos este. Pentrucă cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-l iubească“. (I. Ioan 4 V20).

Și cum zice Apostolul Iacob, – așa cum am auzit astăzi în cântarea apostolului: „Unde este pismă și prigonire, acolo este neorânduială și tot lucrul este rău“ iar mai departe: „tot rodul dreptății se seamănă în pace de către cei cari fac pace“.

Voim creștinism de fapte și de jertfe pentru mulțimea care suferă, așa cum a fost consfințit prin jertfa supremă a Mântuitorului.

Voim din preoți și din biserică, factor viu de moralizare prin predică și prin exemplu, prin opera de înălțare sufletească a poporului însetat după lumină, după dreptate, după pace.

România Nouă este un Stat democrat, în care națiunea întreagă colaborează conștient și efectiv la opera de reconstrucție morală și materială a Statului, asigurând un echilibru normal și permanent.

Democrație nu înseamnă însă demagogie și anarhie, ci utilizarea politică a forțelor sociale și naționale, disciplinate în cadrul intereselor de Stat și potrivit cu noile sale cerințe; și în ritmul vremurilor.

Democrație nu înseamnă comunism.

Comunismul înseamnă dictatura minorității, ca și fascismul, ca și nazismul.

Democrația este prin urmare, baraj comunismului, baraj dictaturii, și albe și roșii.

România Nouă este țară monarhic-constituțională care „dând Cezarului ce este al Cezarului, lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“, cum zice la Evanghelia ce ați ascultat astăzi, dă și poporului ce este al poporului. Armonizează aspirațiunile unui neam, cu permanența Coroanei, care simbolizează permanența neamului, putând astfel asigura stabilitatea și continuitatea în opera de zidire națională.

Iată cum înțelege partidul național-țărănesc România Nouă.

Iată în ce spirit concepem realizarea Statului Național-Țărănesc.

Acestui ideal suprem închină forțele sale. Acesta este idealul de azi al României Mari.

Precum România Mare nu s-a înfăptuit prin opera diplomaților ci prin lupta și jertfa națiunii române de pretutindeni, așa și România Nouă nu se poate înfăptui în afară de colaborarea conștientă și de munca permanentă ale aceleiași națiuni.

Fuziunea forțelor politice ieșite din adâncurile acestei națiuni transformate în partidul național-țărănesc, a făcut cu putință realizarea noului ideal al României Mari.

Iată de ce astăzi avem dreptul să proslăvim cu inima înălțată și să binecuvântăm din fundul sufletelor noastre, ceasurile sfinte prin care am trecut acum zece ani și în care s-a proclamat unirea partidelor național și țărănesc ieșite din rărunchii națiunii.

Căpitani și ostași,

Calfe și zidari,

Pătrundeți-vă adânc de misiunea partidului a cărui soartă vă este încredințată în mâini.

Cei care ar vedea în partid mijloc de implicare a unor interese sau ambiții personale, să simtă singuri că nu au ce căuta în rândurile oastei noastre; și este bine să plece la îndemnul conștiinței proprii.

Noi suntem instrumentele partidului național-țărănesc; partidul este instrumentul Țării.

Nu partidul este al nostru, ci noi suntem ai partidului.

Iar ca partidul să fie puternic, el trebuie să reprezinte forța țării.

Indiferent că se află la guvern sau în opoziție, contactul lui cu țara trebuie să rămână același: opera de educație a poporului prin școale de oameni maturi și prin exemplu viu, opera de organizare economică și în genere tot ce contribuie la înălțarea țăranului și muncitorului, trebuie să fie activitatea permanentă a partidului, spre binele neamului.

În vremurile de cutremur, prin care trec popoarele azi și trece și Statul nostru, partidul trebuie să fie gata și de purtat lupte grele și de clădit țara cea mult așteptată.

Aceste steaguri nou sfințite astăzi așteaptă să fie duse la biruință de mâini vrednice.

Fiți gata a le înfige biruitoare și pe ziduri vechi de cetate cucerită și pe ziduri noui de Românie reconstruită.

Biruință Dreptății.

Biruință ostașilor partidului național-țărănesc.

Ion Mihalache – 31 mai 1936

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *