Din Biserica Domnească – de Corneliu COPOSU

Textul de mai jos a fost scris de Corneliu Coposu și publicat în „Ardealul” la 25 iulie 1942.

Seniorul a avut o relație specială cu Regele, iar Regele îl aprecia în mod deosebit.

Într-una dintre ultimele conversații avute cu sora sa, Flavia, Seniorul își exprima regretul că România nu a înțeles ce ar fi însemnat reinstaurarea Monarhiei:

“Ce păcat că România nu și-a înțeles niciodată rostul și nu și-a dat seama ce ar fi însemnat reinstaurarea monarhiei. Nu regele Mihai, pe care-l iubesc personal, monarhia în sine! Ne-ar fi ridicat pe o treaptă europeană foarte înaltă de unde nu ne-am mai fi dat jos.”

5 ani nu au fost suficienți pentru a deschide ochii unei țări care s-a aflat aproape 60 de ani sub comunism.

Dumnezeu să-L ierte și să-L odihnească în pace pe Regele Mihai I al României!

M.A.


Din Biserica Domnească

S-au împlinit 15 ani, de când Copilul regesc, pe care îl vedem astăzi în splendoarea tinereții, a preluat, din mâinile încleștate pe veci în semnul crucii ale Marelui Ferdinand, sceptrul domniei românești.

De cincisprezece ani încoace, în nestatornicia prea multor ceasuri de cumplită deznădejde pentru țară, Regele Mihai a reprezentat, singur, elementul de durată și de permanență, pivotul principiului monarhic, de care s-au legat toate speranțele noastre, în viitorul neamului greu încercat.

La mormintele domnitorilor, vrednici ctitori de țară nouă și mare s-a închinat, ieri, smerit, întărindu-și puterea de luptă și crezul tare, în veșnicia românească.

Nu numai povestea trecutului, dar și istoria zilelor viitoare este clădită pe voința celor morți.

Sicriile de la Curtea de Argeș închid nesfârșite puteri morale, puteri de credință, de răbdare, de înaltă îndurare, ale dinastiei, care au covârșit virtuțile tuturor, dând pildă celor ce puteau odată să se clatine.

La cripta din biserica domnească, Regele Țării a simțit nu numai povara răspunderii ce poartă astăzi, pe umeri de bărbat, dar și mândria de urmaș al întemeietorilor de stat și exemplul jertfei lor și al luptei lor pentru țară.

În cursa năpraznică a cântarului istoric, destinul a avut, pentru noi, nu o dată, crâncene și dureroase reîntoarceri.

Nici celălalt război nu ne-a ferit de ele. Dar, până la urmă, soldatul român și-a luat revanșa umilirii, când singur din toți a dictat pacea, din două capitole îngenuncheate.

Vremea noastră e atinsă de refluxul durerii.

Un neam bun și vrednic a fost înșelat în așteptări, prin disprețul față de sufletul și legea sa, prin totala lui părăsire în cel mai greu ceas.

Dar, sunt puteri morale, care stăvilesc drumul destinului.

Regele le-a aflat, lângă sicrie.

Și a învățat că viitorul se pregătește în germeni.

Tot ce reprezintă esențialul, într-un proces istoric în curs, se petrece în obscuritatea incubațiilor, iar fenomenele, ce ni se par pe primul plan și care izbesc mai cu seamă simțurile, sunt iluzii trecătoare.

Permanența stă în puterea neamului în drepturile lui, în cei cari luptă pentru ele, în cei prin cari se desăvârșesc.

Drapelele însemnate de Rege, ieri, cu crucea vitejiei și mândra noastră armată, care este rezerva permanentă a soluțiilor de continuitate națională, sunt chezășia întoarcerii destinului din drum.

Când s-a întors, de cealaltă dată, destinul, s-au așezat temelii aspre, de țară nouă, pe sângele eroilor români, vărsat peste pământul care a născut atâtea revoluții.

Acest pământ este leagănul țării și între podoabele care luminează coroana Regelui Mihai, nici unul nu este, care să lucească mai viu, prin dragoste de neam și prin dragoste de Rege.

La Curtea de Argeș, lângă sicriul Întreguitorului de țară, Regele nostru, Regele nădejdilor noastre, a înțeles rostul domniei.

Umbra lui Ferdinand a murmurat, în tăcerea Criptei, porunca sceptrului lăsat moștenire.

„Ardealul“, II, 1942, Nr. 21 (25 iulie), p.4.


Alte articole scrise de Corneliu COPOSU

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *