Cei care întorc brazda – de Corneliu COPOSU

Pe acest pământ roditor, întreaga suflare trăiește cu freamăt evlavios apogeul străduințelor agricole. Ogoarele sunt răscolite cu patimă de pluguri sârguincioase, iar semințele se cufundă cu voluptate în căldura ocrotitoare a brazdei. Pe sub fâlfâiri de stoluri, care vin credincioase la noi din țări mai calde și mai ocolite de crivățul destinului, se mișcă harnică, atât de necăjita noastră Națiune, credincioasă până la sacrificiul vieții, iubirii pline de cumințenie smerită, pentru ogorul dătător de viață.

Cu simțul lui profund realist, plugarul își dă seama că esențială pentru izbăvirea tuturor frământărilor și necazurilor omenești, este pâinea. De aceea și muncește din răsărit până în apusul zilei, cu încredere în viață și în respectul ei.

Aflat între cer și pământ, ca o verigă a existenței veșnice, țăranul român rabdă poverile și nevoile neamului său, socotind, cu îngăduință înțeleaptă, ca peste toate bucuriile și necazurile trecătoare, stăpânește neclintită aceeași împărăție a soarelui etern. Sminteala vremelnică a timpului și iureșul nechibzuit al clipei, nu lasă urme în gândurile lui. El știe să distingă, din instinct, bunul, de rău și alege, fără greș, sămânța realității, de amăgirea iluziei. Vadurile râurilor noastre au purtat prea multă apă peste pietrele care rămân, pentru că el să mai fie surprins de vreo vitejie.

Uitându-se senin, din povara binecuvântată a muncii, la încleștarea fără rost care întunecă viața țării, inima-i poartă mângâierea pe care i-o dă credința nestrămutată în mai bine și înțelegerea amară, născută din atâtea încercări.

Țăranul care adâncește brazda, prinde mai ușor șoapta destinului, întărindu-și încrederea nemărginită în hotarul pământului său, în țara lui, în viitorul Neamului. Angajat, până la limitele efortului suportabil, în profunda taină a creației, plugarul nostru stă lângă altarul de unelte ale muncii de la țară, ca o pildă vie pentru toți și răspândește un îndemn tăcut, dar puternic ca o poruncă, acelora care și-au rătăcit, în freamătul acestor timpuri, rostul existenței. Plugul lui străpunge viguros glia ieșită de sub nea și brazdă proaspătă așterne, sub lumina soarelui, grădina care va rodi pentru toți hrana anilor ce vin.

Toate acțiunile noastre, ar trebui să fie stăpânite acum de această veșnic nouă înfrățire de sezon a țăranului, cu brazda plină de făgăduințe.

Și toate gândurile noastre bune, ar trebui să le trimitem truditorilor pământului, legați cu dragoste de veacuri de glia țării, bătută acum, cu asprime, de aceleași desgrădite vijelii ale vremii.

Cei care întorc brazda pe toate ogoarele întinderii românești, pecetluiesc cu trudă binecuvântată adevărul pe care unii dintre noi nu mai vor să-l înțeleagă: țara românească, țara cea adevărată, sunt ei.

 de Corneliu COPOSU / Dreptatea, 5 aprilie 1946

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *