Cauzele prăbușirii fostului regim – articol scris de Iuliu Maniu

În zilele acestea de grea încercare, este necesar să se stabilească adevărul cu privire la desfășurarea evenimentelor, cari au culminat prin abdicarea Regelui Carol II.

Am fost de la început, încă din anul 1926, împotriva înlăturării principelui Carol și pentru revenirea lui în țară, nu numai spre a satisface opinia publică, care se manifesta din ce în ce mai puternic, ci și pentru a se asigura continuitatea dinastică și o cârmuire normală a țării.

Deși înalții regenți își împlineau datoria înțelept şi patriotic, Instituția Regenții nu inspira suficiente garanții pentru a conduce țara în vremuri atât de grele și un timp atât de îndelungat, până la majoratul Principelui moștenitor Mihai.

De aceea, în calitatea mea de Președinte al Consiliului de Miniștri, am fost favorabil ideii revenirii Principelui Carol, însă în anumite condițiuni bine stabilite și de la început puse în execuțiune.

Dar curând, după câteva săptămâni de domnie, am constatat cu durere că acele condițiuni nu se respectă. Astfel, între altele, încoronarea Regelui Carol II împreună cu Regina Elena, fixată pentru luna Septemvrie 1930, s-a amânat fără termen.

În loc de aceasta, sfidând morala creștină, el și-a compromis domnia cu o viață împotriva căreia nu am încetat să protestez timp de 10 ani de zile.

Convingându-mă că în asemenea condițiuni nu pot purta răspunderea revenirii pe tron a Principelui Carol și a domniei sale, am demisionat, mărginindu-mă la o atitudine protestatară, manifestată cu toată energia, fără întrerupere.

S-au ivit continuu dificultăți importante, atât în ce privește viața națiunii, cât și situația dinastiei. În toamna anului 1932, după repetate insistențe ale Regelui, am primit din nou preșidenția consiliului, dar în anumite condițiuni acceptate de Suveran.

Cum nici de data aceasta condițiunile fixate nu au fost respectate, în ianuarie 1933 am demisionat. Am prevăzut că prin felul cum înțelege să domnească, Regele Carol II va duce țara la mari dificultăți și viața publică la o decădere morală și corupțiune, preludii ale unui mare dezastru național.

Din acel moment, Regele Carol II a recurs la diverse expediente și manopere cu scopul de a introduce și consolida un regim personal, grupând în jurul său elemente iresponsabile și politicieni neprevăzători, terorizați sau ademeniți prin favoruri.

Pentru instaurarea acestui regim politic personal, Regele a urmărit cu persistență distrugerea autorității puterilor constituite în stat și izolarea oamenilor politici, cari prin trecutul lor de muncă închinată binelui obștesc se bucurau de încrederea țării. În același scop el a năzuit a destrăma partidele politice, considerându-le ca obstacole serioase în calea planurilor sale.

După ce a reușit prin aceste mijloace să înjghebeze un regim personal, prin lovitura de Stat din Februarie 1938 a înlăturat constituția pe care jurase și a octroiat țării o nouă constituție, prin care a suprimat toate drepturile națiunii, sporind prerogativele regale pentru a putea da liber curs înclinărilor sale autocratice și pasiunilor sale personale, exploatate de o clică de favoriți fără scrupule de moralitate și de patriotism.

În cadrul acestui regim autocratic, în ordinea internă: țara o fost aruncată în mâinile plutocrației exploatatoare, care a călcat în picioare toate considerațiunile de dreptate socială, a pauperizat țara, și, la adăpost de orice control public, a jefuit fără milă banul public. Cetățeanul s-a văzut lipsit de orice apărare legală, justiția fiind transformată într-o instituție dependentă de puterea executivă. Iar în ordinea externă, printr-o politică incoherentă, care a deșteptat neîncredere în toate statele, a dus la izolarea totală a țării, tocmai într-un moment în care am fi avut mai multă nevoie de sprijin prietenesc.

În această stare de lucruri nu era greu de prevăzut că țara se apropie de dezastru.

Atât eu personal, cât și partidul național- țărănesc, am reacționat în mod public și continuu, cât timp nu am fost împiedecați prin forța baionetelor.

După ce glasul mulțimei a fost înăbușit, prin diverse memorii adresate personal Regelui Carol II, și prin nenumărate declarațiuni și interviuri, toate comunicate și Curții Regale, am atras atențiunea guvernului și a țării că, dacă regimul nu va fi grabnic schimbat, va veni distrugerea autorității purtătorului coroanei și prăbușirea țării. Același lucru s-a făcut prin diferite memorii și în audiențe dl. Mihalache cât timp a fost președintele partidului național-țărănesc.

Disoluția organismului de stat își arătă simptomele în deosebi în provinciile unite, cari erau în mod firesc mai sensibile, fiindcă presimțeau că slăbirea și eventuala prăbușire a ordinei interne le va lovi în chip catastrofal în primul rând pe ele.

Aceasta explică pentru ce în ziua de 15 Decemvrie 1938, împreună cu reprezentanții autorizați, și consfințiți prin lupta lor din trecut, am prezentat Regelui un „memorand”, prin care am urmărit să trezim conștiința adormită a Suveranului în fața primejdiei ce se apropia.

Dar Regele Carol II a refuzat să primească delegația venită din toate părțile Ardealului și Banatului și, în loc de orice răspuns, a decretat chiar în aceeași seară dizolvarea partidelor și a înființat formațiunea ridicolă intitulată „Frontul Renașterii Naționale”. În memorandul citat am afirmat că:

„acum, când în viața internațională se produc evenimente externe de extremă importanță, și când altele mai grave se pot prevedea, starea de conflict dintre Coroană şi Națiune nu poate fi menținută”.

În loc de a reîntrona, după cum se cerea în memorand, ordinea constituțională şi un regim de legalitate, respectuos față de drepturile civile şi politice ale tuturor cetățenilor, pentru a împăca națiunea, Regele nu numai că a continuat a merge pe calea pierzării naționale, dar a adâncit conflictul dintre Coroană şi Națiune.

În deosebi, în urma omorîrii, din ordin şi fără judecată, a lui Corneliu Codreanu şi a altor condamnați politici, scoși din închisoare şi împușcați mișelește, şi a exterminării tot fără judecată a celor care au atentat la viața fostului prim ministru şi a câtorva sute de tineri aleși la întâmplare, după bunul plac al comandanților de jandarmi şi al prefecților, între Suveran şi Națiune s-a săpat o prăpastie le neînlăturat.

Zadarnic am încercat pe calea unui memoriu prezentat Suveranului să ridicăm protestul nostru şi să cerem sancționarea celor vinovați de acest măcel, unic în istoria românească. Glasul nostru a răsunat din nou în pustiu.

Regimul de teroare a făcut numeroase victime între prietenii noștri râmași credincioși partidului național-țărănesc, care au fost ținuți arestați fără judecată, începând cu însuși Secretarul general al partidului, dl. V. Madgearu.

Cu toată agravarea situației internaționale, Regele Carol II n-a simțit nici până în ultimul moment nevoia unei destinderi politice interne, care să trezească elanul național, absolut necesar pentru apărarea granițelor țării.

În loc de a urmări, cel puțin în ceasul al doisprezecelea, să realizeze o uniune națională, El a decretat constituirea unei formațiuni politice „totalitare”, „Partidul Națiunii”, și și-a luat rolul de șef de partid politic, micșorându-și astfel autoritatea și creând o nouă ficțiune politică.

Este dureros să amintim că trei-patru zile în urmă, a intervenit ultimatumul sovietic şi pierderea Basarabiei.

Nici după acest eveniment tragic, Regele Carol II n-a înțeles să strângă în jurul Tronului forțele vii ale Națiunii.

În audiența colectivă a unui număr de 12 foști miniștri, în frunte cu șeful partidului național liberal, dl. I. C. Brătianu şi cu mine, Regele Carol II a respins soluția unui guvern național, cu toate că i s-a atras atenția asupra gravității situației provocate de rușinoasa cedare a Basarabiei şi Bucovinei şi a primejdiei pierderii altor părți din teritoriul național.

Faptul că Basarabia şi Bucovina au fost cedate fără a se schița cea mai mică rezistență, şi faptul că Suveranul acceptase să se trateze cu Ungaria, au produs în opinia publică românească o dezagregare sufletească, o descurajare în armată şi totala dispariție a încrederii țării şi armatei în Suveran.
Regele devenise un obiect al criticei şi ironiei generale.

Prestigiul lui se măcinase complect.

În această situație am fost chemat pentru prima oară la o ședință a așa zisului Consiliu de Coroană.

N-am putut participa la şedinţa din 30 August. La această ședință însă, domnii Ion Mihalache şi Mihai Popovici, dimpreună cu şeful partidului liberal, dl. C. I. Brătianu, susținuseră cu hotărâre necesitatea rezistenței naționale şi a apărării Ardealului.

În ședința următoare din 31 August, m-am rostit împotriva hotărârii arbitrajului de la Viena și am contestat guvernul personal al Regelui și Consiliului de Coroană dreptul de a reprezenta țara și a face cesiuni teritoriale susținând ideea rezistenței, cu orice preț.

Am cerut tragerea la răspundere a celor vinovați de acest dezastru, între cari opinia publica îl așeza pe primul loc pe Regele Carol II.

În aceeași zi, înainte de ședința așa zisului Consiliu de Coroană, fiind chemat în audiență, am arătat Regelui marea greșeală pe care a făcut-o impunând țării, prin lovitură de stat, un regim dictatorial și asumându-și el însuți răspunderea politică pentru actele de guvernământ. I-am arătat că la vremea sa, am refuzat să particip la formarea guvernului Miron Cristea, tocmai pentru motivul că nu voiam să fiu complice la catastrofa care era de prevăzut care se va abate asupra dinastiei.

Cu acest prilej am expus Regelui gravitatea situației în urma faptului că întreaga opinie publică îl învinovățește pentru situația în care a ajuns țara prin pierderea provinciilor.

Ca încheiere am spus: „Nu văd cum M.V. își va putea salva tronul și țara“.

Sunt convins că a înțeles că nu e altă cale decât abdicarea, abdicare cerută zgomotos de opinia publică în manifestațiile aranjate de partidul național-țărănesc în București și în Cluj, în trei zile consecutive.

Având viziunea clară că Regele Carol II nu mai are prestigiul și autoritatea necesară pentru a continua să domnească în perfectă înțelegere cu domnul I.C. Brătianu, am declarat domnului general I. Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul și care cunoștea de mai înainte vederile mele, că primul lucru pe care să îl facă este să propună Regelui să abdice, declarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia Regelui Carol.

Aceasta fiind desfășurarea împrejurărilor, cari au dus în mod fatal la prăbușirea domniei Regelui Carol II, socotesc că sunt neavenite interpretările subiective sau unilaterale puse în circulație.

Astfel, este o eroare să se creadă că Regele Carol II a fost silit să abdice din cauza orientării politicii sale externe spre Anglia și Franța, pe care nu a avut-o sau din cauza vreunei greșeli de o clipă.

Cauza abdicării este concepția Sa de domnie personală, fără ideal, fără moralitate și fără busolă sigură, în continuă oscilațiune oportunistă, practicată prin manevre și abilități cari au săpat prăpastia între Coroană și țară și cari au trebuit să ducă la falimentul și distrugerea politicii sale.

Regele Carol s-a dovedit incapabil de a conduce țara și mai ales de a o reface după dezastrul în care a împins-o.

S-a rupt legătura sufletească ce lega națiunea de Regele său, legătura fără de care nu este posibilă o viață de stat normală și mai ales nu este posibilă realizarea unui avânt absolut necesar pentru reîntregirea unei țări mutilate și pentru recâștigarea prestigiului național și moral indispensabil în mijlocul popoarelor civilizate.

Tragedia ce se petrece în sufletul nostru, în urma pierderii Basarabiei și a unei părți importante din Ardeal, Bucovina și Dobrogea, nu poate fi înlăturată decât printr-o viață națională întemeiată pe virtuțile străbune ale neamului românesc și prin întronarea moralei creștine în toate manifestările vieții noastre publice și private.

Supremă poruncă, după zece ani de grea încercare, trebuie să fie, pentru noi toți: „Să ne reîntoarcem la Dumnezeu și la națiune“.

Astfel făcând vom putea servi Patria, Dinastia și pe M. S. Regele Mihai I.

Iuliu MANIU – 8 Septembrie 1940

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *