Adversarii lui Iuliu MANIU – de Corneliu COPOSU

Textul de mai jos a fost scris de Corneliu Coposu și publicat în „România Nouă” la 16 ianuarie 1948. În mediul virtual nu am găsit acest articol, înclin să cred că este o altă primă-apariție.


…în cariera lui istorică a fost firesc să întâmpine rezistențe și să provoace dușmănii. Numărul dușmanilor lui e mare. A împărțit țara în două categorii: cei care îl urăsc de groaza lui, îl vrăjmășesc, ca pe nicăieri altul – și cei cari îl adoră, îl idolatrizează. Față de Iuliu Maniu nu există oameni indiferenți. Dragostea și dușmănia, raportate la persoana lui, nu cunosc gradații: ating extremul de limită al pasiunilor omenești.

Adversarii lui Iuliu Maniu, acei pe care i-a văzut el de adversari, au fost la înălțimea lui: Tisza și Brătianu. I-a biruit. Pe cel dintâi l-a șters din albumul atotputerniciei, ajutat de revoluția roșie. Pe cel de al doilea, secera morții l-a scutit să-și vadă îngenunchierea. Moartea fizică și-a smuls tributul, în ceasul din urmă din ghearele neființei politice.

De aceste ciocniri istorice de exterminare, de înfrângerea acestor adversari, din creștetul aristocrației politice, de prăbușirea acestor Goliați ai vrerii, se leagă ascensiunea lui Iuliu Maniu. Căderea lui Tisza a însemnat pentru el și pentru Ardealul robit o biruință națională, iar amurgul lui Brătianu cea mai strălucită victorie politică.

Lupta epică dintre acești adversari de rasă s-a desfășurat ani de-a rândul, în toată splendoarea ei. Voința implacabilă a lui Maniu a măcinat, cu persistența intemperiilor centenare, roca masivă a voinței lor. În luptă dreaptă s-au izbit și Tisza și Brătianu, amândoi autocrați prin tradiția istorică, – de zidul convingerilor lui, de valurile popularității lui, de obstacolul răstignirii de la Bădăcin. De Iuliu Maniu. În luptă piezișă au găsit în el un maestru rutinat în disimulările acțiunii, un debater, care frizează cu dibăcie surprinzătoare echivocul.

În rezistența lui dârză, Iuliu Maniu a relaxat voința acestor adversari domnești, i-a obosit, i-a extenuat, i-a exasperat, i-a neurastenizat. Și a sfârșit prin a-i doborî cu același zâmbet angelic, cu care a parat izbiturile lor.

România contemporană n-a mai avut oameni politici și nici Maniu n-a mai avut adversari de talie.

S-au ridicat batalioane întregi de improvizați să smulgă laurii primatului politic de pe fruntea lui de fier. Dar s-au sleit, războindu-se cu umbra lui, cu augusta lui nepăsare. Și au căzut înainte de a fi învredniciți cu atenția unei priviri.

O pleiadă întreagă de gladiatori politici, roși de gelozie, au împletit străduințele lor în funia trădării, pentru a trage de pe soclul istoriei un nume luminos, care întuneca sclipirea nebuloasă a numelui lor. Atacuri girate de figuri consacrate eternității, ca Iorga, Goga, Vaida, au astăzi un singur obiectiv: Iuliu Maniu! Să fii simplu anonim te-ar ridica vehemența acestor atacuri. Doar fulgerele nu cad pe mărăcini…

Pe Iuliu Maniu nu-l impresionează aceste atacuri. Nu l-au clintit din loc nici ieșirile lui Goldiș și ale lui Stere.

Dar numărații trepăduși, care încearcă o ascensiune ieftină zgâriind cu unghii de gelatină roca contondentă a unui prestigiu covârșitor în superba lui tenacitate?! Sunt învinși de propria lor neputință, înainte de a li se ridica mănușa, pe care o aruncă cu supra-energie sinucigașă la picioarele lui Iuliu Maniu. Învinși de greutatea compătimirii lui.

În intimitatea lui, Iuliu Maniu, desigur, zâmbește îndelungat. Ah, zâmbetul acela rece care înebunește pe adversari!! zicându-și că supraviețuitorul dușmăniei turanice a lui Tisza, care a îndoit cervicea de granit a Muntelui de la Florica, nu se poate scoborî în arenă, ca să înfrunte adversari de duzină…

de Corneliu COPOSU – „România nouă“, VI, nr. 10 din 16 ianuarie 1938, p.2

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *