8 noiembrie 1945 – Relatarea lui Cicerone Ioniţoiu

 „În jurul orei 10, Piaţa Palatului se umpluse binişor şi atunci au sosit mai multe camioane pline cu muncitori de la C.F.R. şi unul de la „Distribuţia”, trimise de Constantin Doncea. Misiunea acestor maşini era să împrăştie lumea, călcând pe unii şi lovind pe alţii cu ciomegele şi răngile, după sistemul de asalt al comuniștilor. Între timp, coloanele de manifestanți încercau să treacă peste cordoanele de poliţie, întărite cu militarii din divizia „Tudor Vladimirescu”. Aceştia primiseră ordin de la generalul Nicolae Cambrea ca să înăbușe manifestația.

Agenţii comunişti încercau sâ rupă din rândurile manifestanţilor câte unul, câte unul, şi să-i târască în curtea Ministerului de Interne, unde începeau să fie schingiuiţi şi închişi în beciurile de acolo.

Depăşiţi de amploarea manifestației, Teohari Georgescu şi Avram Bunaciu au anunţat cadrele N.K.V.D.-ului pentru a trimite întăriri. Hotărârea luată a fost de a reprima fară cruţare manifestaţia şi au infiltrat prin mulţime o serie de agenţi până la sosirea forţelor armate.

Între timp, maşinile cu muncitori rămăseseră, în număr de 4, în Piaţa Palatului, iar despre altele se spunea că acţionau şi ele pe str. Academiei, la împrăştierea populaţiei.

în jur de 11 şi jumătate, se apropia coloana condusă de Academia Comercială şi Politehnică, care, după ce parcursese Bulevardul Elisabeta, intrase pe Schitu Măgureanu şi manifestase călduros în faţa blocului de la nr. 19, unde la acea oră se afla luliu MANIU. În continuare, mulţimea s-a îndreptat prin str. Ştirbei Vodă ca şi pe str. Transilvaniei şi, ajunsă la Biserica Albă, a trecut peste cordonul fixat acolo. Cordonul n-a mai depus nici o rezistență. Astfel, un fluviu de oameni, numărând peste 15 mii de manifestanți din piepturile cărora au izbucnit REGELE şi PATRIA, şi-a făcut apariţia pe lângă hotelul „Athenee Palace”, unde se găseau o serie de personalități (printre ei miniştri plenipotenţiari, profesori universitari, ziarişti români şi străini, ataşaţi de presă străini).

Camioanele cu bătăuşi ai lui Constantin Doncea erau blocate, nu mai puteau circula, înconjurând Statuia Regelui Carol I.

Cam în acelaşi timp, dinspre Palatul Telefoanelor se auzea fanfara militară cântând marşuri. Era un escadron din Regimentul de gardă regală, condus de căpitanul Smarandache, cu fanfara în frunte, venind să schimbe garda la Palat. În spate, un alt fluviu de oameni, care rupseseră zăgazul la Cercul Militar, scandau un singur cuvânt: Regele.

În această imensă coloană își făcuse apariția şi grupul liberalilor.

Şeful fanfarei, căpitanul Smarandache şi locotenentul Valeriu Pop, după o scurtă consultare, deoarece rămăseseră blocaţi în dreptul Bisericii Kretzulescu, au hotărât sa se cânte : TRĂIASCĂ REGELE, DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE şi HORA UNIRII. Mulţimea s-a înlănţuit într-o imensă horă. În Piaţa Palatului era numai joc şi bucurie.

Dar, deodată, o rafală de mitralieră trasă, în plin, în direcţia Bisericii Kretzulescu, a făcut ca lumea să amuțească pentru o clipă, după care strigătele de „Jos guvemul” şi „Jos comuniştii” au răsunat, în timp ce o coloană de manifestanți, cu portretul Regelui, se îndrepta spre str. Wilson, unde era Confederaţia Generală a Muncii şi de unde se auziseră împușcăturile.

Atunci, câţiva agenţi s-au repezit să smulgă pe cine pot.

S-a încercat să fie prins Ovidiu Borcea, elev de 13 ani; drapelul tricolor i-a fost rupt, dar agentul s-a agăţat de coada steagului şi a fost tras în mulţime, de unde nu se ştie dacă a mai ieşit. În acel timp, de după gardul de lemn al Ministerului de Interne, şi-au făcut apariţia soldaţi ruşi, cu „balalaicele” în poziţie de tragere, care au înconjurat localul ministerului.

Camioanele din jurul statuii au fost blocate, nemaiputând circula. Echipele de şoc lăsau răngile în camioane şi săreau, încercând să se salveze.

Mulţimea înfuriată a răsturnat unul din camioane şi i s-a dat foc. Eram alături şi am văzut toată scena, când zeci de persoane se înghesuiau ca să ajute la răsturnarea lui. În timp ce camionul ardea ca o torţă, de pe acoperişul Ministerului de Interne au început să tragă, foc cu foc. Tot în apropierea mea a căzut un ofiţer, lovit în cap.

Locotenentul Jipa, care făcuse liceul militar la Mănăstirea Dealului, după câte îmi amintesc a asistat la scena oribilă. Aceasta se petrecea între statuia lui Carol şi Biserica Kretzulescu. Aici acţiona şi un grup diversionist al poliţiei comuniste şi scenele se vedea că erau fotografiate, documente ce au fost prezentate în zilele următoare atât procurorului anchetator, cât şi reprezentantului american.

Acest culoar, în care mă aflam, se găsea în tirul direct al criminalilor ce acționau din Ministerul de Interne  şi Confederaţia Generală a Muncii. Eram într-un punct fierbinte, unde agenţi din echipele de şoc trăgeau din mijlocul nostru; oamenii se aruncau la pământ, unul peste altul. În ce priveşte morţii, comuniştii şi-au împuşcat proprii agenţi provocatori pe care i-au facut din criminali „eroi” (cum e cazul agentului lon Şulea)”.

 „Erau orele 13-14 şi Piaţa Palatului era plină de sânge.

Cu toate că sângele curgea, cu toate că răpăitul mitralierelor şi al pistoalelor continua şi cu toate că peste 60 de manifestanţi fuseseră smulşi din grosul mulţimii, lumea continua să rămână în picioare, manifestându-şi dragostea faţă de rege şi indignarea contra celor puşi în slujba cotropitorilor ţării. În faţa populaţiei neclintite din Piaţa Palatului, şi-au facut apariţia unii care mai trădaseră o dată şi veniseră în furgoanele ruseşti.

Erau soldaţii din divizia „Tudor Vladimirescu”, care ieşeau din curtea Ministerului de Interne şi treceau în faţa ostaşilor sovietici, începând să-şi descarce ura împotriva fraţilor, prin focul mitralierelor. Şi aşa au început, când în aer, când la picioare sau în plin, să descarce încărcător după încărcător, în cei ce strigau în continuare „Regele şi Patria”. Numai prin forţă, omorând şi rănind, aceşti „Vladimireşti” au reuşit să împartă masa de oameni la început în trei grupe. Unii împinşi spre Piaţa Romană, alţii spre Piaţa Unirii şi a treia grupă spre Telefoane.

Eu am rămas în masa care era împinsă spre Palatul Telefoanelor – Bulevardul Elisabeta. Aveau loc lupte corp la corp, între cei ce mânuiau automatele şi cei ce nu aveau ca armă decât cuvântul însoţit de dragostea de ţară.

Se făcuse ora 4 după amiază şi reuşiseră să ne împingă până la Capşa. Fuseseră răniţi şi un mort. De asemenea cei arestaţi, smulşi din rândul nostru, erau duşi înapoi, la Ministerul de Interne. Acolo s-a dovedit că era un loc de tortură şi batjocură, al elevilor mai ales. Tartorul fărădelegilor era Bulz, ajutat de agenții Igor Gorotcov, Moroianu, Alexe, lon Biserică, şi unii dintre vechii comisari neepuraţi Ţurli Niculescu, Curelea. Dintre comisarii noi, erau prezenţi la supliciu Ştefan Niculescu, Brânzaru, Fux, Sepeanu, Tudor, Pompilian, Lazarovici, Năstăsescu, Sfetcovici, Ludovic Weiss, Stupineanu şi desigur zeci de alte nume. Date suplimentare asupra călăilor ar mai putea furniza şi inspectorul general din Siguranţă, Constantin Mihalcea, pe care, după ce l-au folosit, 1-au arestat în 1948.

De la Capşa am fost în continuare împinşi pe bulevardul Elisabeta. confruntare serioasă soldată cu morţi, răniţi şi răpiţi a avut loc în dreptul străduţei care, din fața cercului Militar, duce spre Prefectura Poliţiei Capitaiei (Beldiman). Aici, agenţii se repezeau ca hingherii, cu bastoane de cauciuc şi smulgeau pe unii dintre noi, care ne apăram numai strigând sau pornind în „şarje” asupra lor.

Tot dând înapoi, pe la orele 19 am ajuns în dreptul lui Gambrinus. Acolo am avut iarăşi morţi şi răniţi, pe care numai printr-un contraatac am reuşit să-i smulgem şi, pentru un moment, să-i adăpostim într-un restaurant, mi se pare „Princiar”. Era de acum noapte, întuneric. Se auzeau tramvaiele care îşi reluaseră circulaţia pe malul Dâmboviţei. Primeam veşti acum că rezistenţa din Piaţa Romană fusese împrăştiată şi ea, iar unele grupuri se retrăgeau spre periferie. De asemenea, aflam că şi cei din Piaţa Naţiunii fuseseră împrăștiați. Alături, dintre cunoscuţi, rămăsesem cu Marcel Rădulescu de la Medicină şi Mihai Tarţia, preşedintele tineretului pe ţară. Ajunşi la liceul „Gheorghe Lazăr”, rămăseserăm, seara, circa 200 manifestanţi din cei circa 150.000 cât fuseseră, cu siguranţă, în Piaţa Palatului.

Ne-am împrăştiat în cele din urmă cu toţii, dar după câteva ore am fost arestaţi, împreună cu alţi colegi, în faţa Bisericii Colţea, de un camion militar ce venea în viteză.

S-a oprit brusc lângă noi, au sărit ostaşi din divizia „Tudor Vladimirescu” şi ne-au înşfăcat, înghesuindu-ne peste cei ce gemeau. A ajuns la Ministerul de Interne, prin str. Dobrescu (astăzi) şi ne-au dat jos. Aici nu mai era foc.

Cu picioare în fund am fost încărcaţi şi duşi la Prefectura Poliţiei. Şi acolo beciul era plin. Şi pe tablele metalice ce serveau drept paturi, şi pe jos, nu mai puteai circula. Dar în sistemul comunist se mai găseşte loc pentru duşmanii poporului. Așa că noi a trebuit să ne aciuim.

A doua zi am găsit câţiva cunoscuţi, printre care pe Sergiu Macarie, care avea o vechime acolo de peste 36 de ore. Am fost cu toţii tunşi şi hainele băgate la etuvă, fîindcă păduchii erau la ei acasă. Era normal, doar se instaurase regimul comunist.

Între noi, am discutat planul declaraţiilor ce urmau să fie date. Principalul era ca să scap cât mai repede pentru a nu se afla la N.K.V.D., care desigur mă avea în evidenţă de la prima arestare.

Am aflat că unei dube ce urca pe Şerban Vodă spre Crematonu i s-au deschis uşile, în pantă, şi au căzut morții. De asemenea, că pe 12 noiembrie guvernul Groza a înmormântat morţii pe care ei i-au împuşcat și Miron Constantinescu a jurat în faţa mulţimii adusă cu forța, că o „să-i răzbune”.

Legăturile ce le stabilisem cu exteriorul au mers foarte bine şi fusesem informaţi că faptele le constatase şi trimisul lui Truman, iar N. Penescu prezentase procurorului Iorgu Popescu fotografii din care se vedea clar că provocatori erau cei din Ministerul de Interne , şi tot ei fuseseră cei ce deschiseseră focul.

După vreo zece zile am fost chemaţi şi a început trierea. Noi eram cei întrebaţi de ce eram acolo şi ce făcusem de 8 noiembrie. În jurul lui 20 noiembrie am fost pus în libertate, cu un grup numeros. Alţii au luat drumul Jilavei sau al Curţii Marţiale, pentru a fi anchetaţi de procuror. După eliberare, am fost chemat de Iuliu Maniu, în Str. Sfinţilor 10, şi, pentru a preveni o îngreunare a situaţiei, deoarece dormeam la clubul central şi puteam fî urmărit de N.K.V.D., după ce i-am relatat cele petrecut la Craiova şi în Prefectura Poliţiei, am fost reţinut să locuiesc la el, împreună cu Ion Goia”.

România Liberă, sâmbătă 4 noiembrie 1995, pagina 6.

Citește și:

Adaugă un comentariu

Adresa Dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *